Sirena- partea a treia februarie 21, 2010

- Ăăă, ce arătare! Eşti mutantă?
- Nu! Doar mi-am făcut mutaţia pe insula asta. Cum te cheamă?
- Ursaki, zise bărbatul sprijinindu-se în coate, ca să mă vadă mai bine şi icnind probabil de durere.
Nu apucaserăm bine să ne studiem moacele că din spatele meu se auzi un zgomot ca de tunet. Am întors capul şi am rămas mută de uimire: despicând apa ca pe Marea Roşie, venea un car tras de o mulţime de animăluţe. Apropiindu-se de mal, văzui un moşneag cu părul şi barba lungi şi albe, îmbrăcat într-o manta ca nişte haine preoţeşti. Într-o mână purta o furculiţă uriaşă, iar cu cealaltă trase de hăţuri şi căluţii de mare se opriră în faţa noastră.
- Sunt Posei-Dos, zeul mărilor şi oceanelor. Am venit să-mi iau ofranda.
- Ia-ţi-o! i-am răspuns, arătând spre scheletul de lemn.
- Nu, pe el!
- Ei nu zău! Du-te moşule şi fă valuri în altă parte. Nu iei pe nimeni, îi spusei pe un ton hotărât, ridicându-mă ameninţător în picioare.
- Tu să taci că nu eşti bună nici de sirenă amăgitoare, Uite, nici voce n-ai! Parcă eşti o coristă ieşită la pensie.
- Crezi că ăia doi solzi crescuţi pe fundul meu, îţi dă dreptul să-mi dai ordine, boşorogule?
Nu apucai să termin vorbele astea că Ursaki se ridică în picioare. Atunci îl văzui cât era de uriaş. Avea un spate lat cât şifonierul cu două uşi al fostului meu dormitor, iar braţele groase ca nişte pitoni dădeau să plesnească prin cămaşa cândva albă şi acum ruptă în fâşii.
- Ce vrei moşule! zise bărbatul încordându-şi muşchii şi împingându-şi pieptul în faţă, cauţi pricină de gâlceavă?
- Aaaa, nuuu! Euu glu…meam, se bâlbâi bătrânul, uitându-se speriat la bărbatul solid. Am plecat, dar să nu uitaţi că toate lucrurile au un preţ. După care trase de unul dintre hăţuri şi făcu stânga-n-mprejur de unde venise, împreună cu suita lui.

În zilele ce-au urmat ne-am apucat să facem un bordei din nisip, scoici şi pietre umezite de stropii valurilor sărate, pe un mal liniştit al insuliţei, acolo unde în fiece dimineaţă, razele soarelui atingeau pentru prima oară pământul, încălzindu-l.
În spatele plajei, parcă rupând-o de restul insulei, se afla o pădurice de pini cu ramurile schimonosite probabil de prea multele furtuni trecute printre ace.
Zilele parcă erau mai fericite, soarele strălucea mai puternic, iar marea devenise ca o apă curgătoare, lină şi cristalină.
- Trebuie să-ţi spun ceva, îmi zise într-o zi pe când ne căţăram în copaci, pe un ton serios şi grav. Ştii…eu, de unde vin sunt însurat cu o femeie pe nume Lenelopa şi am un fiu Tolomac.
Mâinile mi s-au desprins de pe tulpina pe care mă căţărasem şi, disperate, unghiile mele au râcâit în cădere, coaja bietului pom nevinovat. Am căzut grămadă, dând cu capul de-o rădăcină noduroasă sau aşa ceva. Când am deschis ochii un bărbat cu ochi căprui şi privirea blăndă, avea faţa lipită de-a mea, probabil tocmai îmi făcuse respiraţie naturală, cine ştie. Atunci mi-am adus aminte.
- Cine eşti? L-am întrebat, făcând pe proasta.
- Nu-ţi aduci aminte? Eu sunt Ursake, m-ai salvat din naufragiu.
- Eu? Serios? Mă doare rău capul.
Chiar mă durea cumplit ţeasta şi vroiam să uit ultimele lui cuvinte spuse înainte să cojesc scoarţa copacului şi să adun răşină sub unghii. Nu-mi doream decât să mă bucur de acele clipe minunate. Trecutul lui era undeva departe şi deocamdată imposibil de ajuns la el. M-a luat îngrijorat în braţe şi m-a dus în patul de crengi din căsuţa de pe plajă. Mă simţeam ocrotită la pieptul lui puternic, ştiam că nici o nedreptate de pe lume nu mă mai poate atinge.
Ne-am apropiat feţele, privindu-ne înfometaţi, studiindu-ne ochii, nasul, buzele, parcă încercând să vedem dincolo de forme, să ne ghicim gândurile. Când buzele-i le-au atins uşor pe ale mele, am simţit un curent electric străbătându-mi trupul până în vârful degetelor de la picioare, iar când mi-a sorbit gura cu sete ca pe un pahar de vin parfumat, sângele-mi începu să clocotească iar pielea mi se făcu de nababu găinilor.

Va urma ultima parte

Sirena- Partea a doua februarie 12, 2010

Am lăsat în urmă vorbe mai grele decât uşa pe care o trântisem după mine, fraze din care mi-aduc aminte doar: “nu eşti normală” şi că aş fi nebună de legat.

Pielea mi-era ca o caisă confiată iar aerul ce-l trăgeam în piept era mai fierbinte decât aburul încins din cuptorul unde în trecut se rumeniseră de prea multe ori fripturi pentru ocărâtorul-şef de dincolo de uşă. Simţeam nevoia să mă eliberez.

Întotdeauna mă vrăjise imensitatea lucioasă a mării. Mă atrăgea ca un magnet. În fiecare vară îmi doream s-o revăd, altfel aş fi fost bolnavă, după care mă linişteam până anul viitor când iar mă apucau pandaliile. Dar acum era altfel. Ardea un foc nesfârşit în mine ce numai ea îl putea domoli. Am păşit pe covorul de nisip de sub apa de azur, desenat în lumini şi umbre jucăuşe de reflecţia razelor de soare pe suprafaţa neastâmpărată a mării. Am tras aer în plămâni şi m-am aruncat în valuri aşteptând să iasă peştii pe maluri. Ciudat, nu îmi mai era teamă că aş fi putut să mă înec şi nu mă mai curta nici panica, neatingând pământul. Mă simţeam ca un submarin de apă adâncă fără periscop. Eram îngrijorată doar de pielea picioarelor mele care parcă devenea tot mai scorţoasă, ca o răzătoare de morcovi. Normal ar fi fost ca în apă să mi se-nmoaie. Nu?
“Na! Cine naiba te puse să-i dai drumul! Nu-i stătea mai bine hamsiei aurite prăjindu-se-n uleiul din tigaie? Uite! Începură să-ţi dea şi solzi pe fund.” , îmi spuneam în gând, între bulele care-mi ieşeau din gură ca clăbucii de săpun.
Am înotat urmărind vreo trei guvide borţoase, speriate probabil de o ciudăţenie ca mine, eu încercând să le explic că nu mănânc decât peşte aburit fără oase. Fascinată, am mângâiat cu vârful degetelor căluţii sălbatici, ce încercau să fure culoarea coralilor între care îşi ascundeau siluetele solzoase în formă de S.
Camuflată în nisipul de pe fundul mării, stătea la pândă o pisică plată de mare. Desconspirând-o cu ochiul meu de soacră curioasă, o întreba-i, gâlgâind apa sărată care-mi ajunsese-n gât, dar fără să mă apropii prea mult:
- De ce l-aţi înţepat pe Irvin drept în inimă?
- Nouă nu ne plac crocodilii, răspunse apatic pe sub mustaţă, pisica neagră, tăindu-mi calea, după care se întoarse cu spatele la mine, sprijinindu-se în coada criminală şi se făcu nevăzută, fâlfâind din labele ca de scafandru.
Delfinii sunt cele mai deştepte fiinţe, doar ele ştiu să asculte şi să te aprobe dând din cap, scoţînd sunetele alea ascuţite atunci când le povesteşti de anumiţi proprietari de undiţe Sheakspeariene. Cu ei m-am înţeles cel mai bine, i-am hrănit cu câţiva peştişori ce i-am găsit plutind în derivă, cu burţile în sus şi mirosind a motorină şi peşte. Fliper, delfinul meu preferat m-a purtat pe spinarea lui, sărind pe deasupra apei şi tăind valurile ce ne ieşeau în cale, ca un buştean în pânza de gater. Un pescăruş ce ne urmărea mai rău ca Interpolul, îmi mângâia din când în când faţa albită de sarea mării cu aripile scăldate-n lumină.
Într-o zi însorită de vară, ne bălăceam de-a v-aţi ascunselea pe marginea unei insule pustii, printre stânci încinse de soare şi corali multicolori, ca nişte buchete imense de flori. Brusc cerul s-a întunecat şi un vânt năprasnic ridică munţi de apă până la cer. Marea, biciuită de fulgere şi tunete, se înnegri şi începu să fiarbă ca o oală cu smoală pusă la topit.
Scoţînd nişte sunete ca de indieni aflaţi în pericol, prietenii mei au tăiat-o cu liftul spre subsolul mării agitate. Şi eu după ei. Ne-am adăpostit sub nişte tufe mari de corali, iar eu speriată, privind cu teamă la spectacolul de forţă dezlănţuit din senin deasupra noastră, nici n-am observat ariciul care-l strângeam în braţe împreună cu floarea calcaroasă. Crabi,calcani, chefali, broaşte ţestoase şi alte dobitoace, stăteam înghesuite şi nemişcate în beciul tulbure al mării, ca într-o conservă de stavrizi în sos tomat, aşteptând să treacă potopul.
Când în sfârşit apa se limpezi şi se văzu ca prin ceaţă, ciocul şi labele unui pescăruş căutând probabil un peşte mort prin apă, am ieşit afară să evaluez dezastrul.
Valurile se mai neteziseră şi vântul se tranformase într-o briză rece şi tăioasă. Doar norii negri atârnau aşa de jos încât îi puteam atinge cu mâna.
Pe malul bolovănos al insulei se afla ceva nedefinit. Apropiindu-mă am văzut un maldăr de lemne ce probabil erau resturile unui vapor eşuat şi zdrobit de stânci. Zăcea aruncat ca un schelet de balenă mâncat de rechini şi împins la mal de furtună.
Sub un strat de alge, acoperit parcă să nu răcească, se afla corpul unui bărbat. Greu, l-am întors pe spate şi i-am văzut faţa murdară de noroi şi sânge. Am pus urechea în dreptul inimii lui. Mai respira încă. Întins pe jos nu părea foarte înalt, dar avea un corp atletic ce mă făcea să mă gândesc că nu i-aş putea prinde muşchii de la mână între palmele mele.
I-am spălat faţa şi tăietura de la tâmplă şi i-am sărutat buzele. Să-i suflu aer în plămâni, nu de alta. A deschis ochii şi m-a privit ca pe o arătare din filmele de groază.

Sirena- partea a doua februarie 9, 2010

Am lăsat în urmă vorbe mai grele decât uşa pe care o trântisem după mine, fraze din care mi-aduc aminte doar: “nu eşti normală” şi că aş fi nebună de legat.

Pielea mi-era ca o caisă confiată iar aerul ce-l trăgeam în piept era mai fierbinte decât aburul încins din cuptorul unde în trecut se rumeniseră de prea multe ori fripturi pentru ocărâtorul-şef de dincolo de uşă. Simţeam nevoia să mă eliberez.

Întotdeauna mă vrăjise imensitatea lucioasă a mării. Mă atrăgea ca un magnet. În fiecare vară îmi doream s-o revăd, altfel aş fi fost bolnavă, după care mă linişteam până anul viitor când iar mă apucau pandaliile. Dar acum era altfel. Ardea un foc nesfârşit în mine ce numai ea îl putea domoli. Am păşit pe covorul de nisip de sub apa de azur, desenat în lumini şi umbre jucăuşe de reflecţia razelor de soare pe suprafaţa neastâmpărată a mării. Am tras aer în plămâni şi m-am aruncat în valuri aşteptând să iasă peştii pe maluri. Ciudat, nu îmi mai era teamă că aş fi putut să mă înec şi nu mă mai curta nici panica, neatingând pământul. Mă simţeam ca un submarin de apă adâncă fără periscop. Eram îngrijorată doar de pielea picioarelor mele care parcă devenea tot mai scorţoasă, ca o răzătoare de morcovi. Normal ar fi fost ca în apă să mi se-nmoaie. Nu?
“Na! Cine naiba te puse să-i dai drumul! Nu-i stătea mai bine hamsiei aurite prăjindu-se-n uleiul din tigaie? Uite! Începură să-ţi dea şi solzi pe fund.” , îmi spuneam în gând, între bulele care-mi ieşeau din gură ca clăbucii de săpun.
Am înotat urmărind vreo trei guvide borţoase, speriate probabil de o ciudăţenie ca mine, eu încercând să le explic că nu mănânc decât peşte aburit fără oase. Fascinată, am mângâiat cu vârful degetelor căluţii sălbatici, ce încercau să fure culoarea coralilor între care îşi ascundeau siluetele solzoase în formă de S.
Camuflată în nisipul de pe fundul mării, stătea la pândă o pisică plată de mare. Desconspirând-o cu ochiul meu de soacră curioasă, o întreba-i, gâlgâind apa sărată care-mi ajunsese-n gât, dar fără să mă apropii prea mult:
- De ce l-aţi înţepat pe Irvin drept în inimă?
- Nouă nu ne plac crocodilii, răspunse apatic pe sub mustaţă, pisica neagră, tăindu-mi calea, după care se întoarse cu spatele la mine, sprijinindu-se în coada criminală şi se făcu nevăzută, fâlfâind din labele ca de scafandru.
Delfinii sunt cele mai deştepte fiinţe, doar ele ştiu să asculte şi să te aprobe dând din cap, scoţînd sunetele alea ascuţite atunci când le povesteşti de anumiţi proprietari de undiţe Sheakspeariene. Cu ei m-am înţeles cel mai bine, i-am hrănit cu câţiva peştişori ce i-am găsit plutind în derivă, cu burţile în sus şi mirosind a motorină şi peşte. Fliper, delfinul meu preferat m-a purtat pe spinarea lui, sărind pe deasupra apei şi tăind valurile ce ne ieşeau în cale, ca un buştean în pânza de gater. Un pescăruş ce ne urmărea mai rău ca Interpolul, îmi mângâia din când în când faţa albită de sarea mării cu aripile scăldate-n lumină.
Într-o zi însorită de vară, ne bălăceam de-a v-aţi ascunselea pe marginea unei insule pustii, printre stânci încinse de soare şi corali multicolori, ca nişte buchete imense de flori. Brusc cerul s-a întunecat şi un vânt năprasnic ridică munţi de apă până la cer. Marea, biciuită de fulgere şi tunete, se înnegri şi începu să fiarbă ca o oală cu smoală pusă la topit.
Scoţînd nişte sunete ca de indieni aflaţi în pericol, prietenii mei au tăiat-o cu liftul spre subsolul mării agitate. Şi eu după ei. Ne-am adăpostit sub nişte tufe mari de corali, iar eu speriată, privind cu teamă la spectacolul de forţă dezlănţuit din senin deasupra noastră, nici n-am observat ariciul care-l strângeam în braţe împreună cu floarea calcaroasă. Crabi,calcani, chefali, broaşte ţestoase şi alte dobitoace, stăteam înghesuite şi nemişcate în beciul tulbure al mării, ca într-o conservă de stavrizi în sos tomat, aşteptând să treacă potopul.
Când în sfârşit apa se limpezi şi se văzu ca prin ceaţă, ciocul şi labele unui pescăruş căutând probabil un peşte mort prin apă, am ieşit afară să evaluez dezastrul.
Valurile se mai neteziseră şi vântul se tranformase într-o briză rece şi tăioasă. Doar norii negri atârnau aşa de jos încât îi puteam atinge cu mâna.
Pe malul bolovănos al insulei se afla ceva nedefinit. Apropiindu-mă am văzut un maldăr de lemne ce probabil erau resturile unui vapor eşuat şi zdrobit de stânci. Zăcea aruncat ca un schelet de balenă mâncat de rechini şi împins la mal de furtună.
Sub un strat de alge, acoperit parcă să nu răcească, se afla corpul unui bărbat. Greu, l-am întors pe spate şi i-am văzut faţa murdară de noroi şi sânge. Am pus urechea în dreptul inimii lui. Mai respira încă. Întins pe jos nu părea foarte înalt, dar avea un corp atletic ce mă făcea să mă gândesc că nu i-aş putea prinde muşchii de la mână între palmele mele.
I-am spălat faţa şi tăietura de la tâmplă şi i-am sărutat buzele. Să-i suflu aer în plămâni, nu de alta. A deschis ochii şi m-a privit ca pe o arătare din filmele de groază.

Sirena- partea întâi februarie 8, 2010

Atunci pescuisem pentru prima oară, aveam emoţii şi mă gândeam: “Ce-ar fi dacă aş avea norocul începătorului?”.
- Uite, ţi-am dat undiţa mea de firmă, “Sheakspeare”, imposibil să nu prinzi măcar o fâţă, zise bărbatu-meu plin de el ca un biban. Ţii bine de undiţă, îi faci vânt şi când arunci în faţă, firul cu cârligul şi pluta se desfăşoară de pe mulinetă cât mai departe.
- Aa, deci n-o arunc pe toată, m-am prins…de mâner.
Nu dură mult şi pluta începu să mişte firul de nylon şi să-l întindă ca pe-o coardă de vioară. Înfăşurai firul repede pe mulinetă şi ce să vezi: de capătul celălalt atârna un peşte mic de un galben strălucitor ca pierduta verighetă pe nu mai ştia unde a lu bărbatu-meu.
- Dacă-mi dai drumul îţi îndeplinesc o dorinţă, auzi un glas subţire, ca de papagal smotocit de pene.
- Să nu-mi spui că eşti peştişorul auriu care îndeplineşte cele trei dorinţe? L-am întrebat uimită, făcând ochii mari ca de broască.
- Nu, eu sunt frati-său mai mic, îndeplinesc doar o singură dorinţă. Hai te rog dă-mi drumul că nu mai pot respira şi o să mor.
De teamă să nu-mi moară-n palmă, îî dădui drumul în mare, uitând complet de a mea dorinţă.
- O să-ţi îndeplinesc dorinţa.
- Ce dorinţă peştişorule, că nici nu ţi-am spus-o?
- Ba da. Ţi-am citit-o în suflet. Se va îndeplini. Ne vom întâlni curând, zise peştişorul după care se făcu nevăzut între valuri.
- Fă, da proastă eşti! Cum ai putut să-i dai drumul înainte să-ţi îndeplinească dorinţa?
- Şi ce dorinţă trebuia să-mi pun?
- Să găsim o comoară. Cum ce dorinţă?
- A zis că mi-a citit în suflet ce-mi doresc.
- Pe dracu! De când citesc peştii în suflet şi de când vorbesc?
Trecu ceva vreme de la această neobişnuită întâmplare, uitasem complet de peştişor, până când am simţit că se întâmplă ceva ciudat cu corpul meu: mă sufocam de plămânul drept, pielea de pe picioare devenea tot mai aspră şi simţeam o dorinţă nebună să mă bălăcesc în cadă, lac sau orice baltă care-mi ieşea-n cale.
Într-o zi călduroasă de iulie m-am hotărât să mă întorc în acel loc.
Mă chemau adâncurile mării.