- Ăăă, ce arătare! Eşti mutantă?
- Nu! Doar mi-am făcut mutaţia pe insula asta. Cum te cheamă?
- Ursaki, zise bărbatul sprijinindu-se în coate, ca să mă vadă mai bine şi icnind probabil de durere.
Nu apucaserăm bine să ne studiem moacele că din spatele meu se auzi un zgomot ca de tunet. Am întors capul şi am rămas mută de uimire: despicând apa ca pe Marea Roşie, venea un car tras de o mulţime de animăluţe. Apropiindu-se de mal, văzui un moşneag cu părul şi barba lungi şi albe, îmbrăcat într-o manta ca nişte haine preoţeşti. Într-o mână purta o furculiţă uriaşă, iar cu cealaltă trase de hăţuri şi căluţii de mare se opriră în faţa noastră.
- Sunt Posei-Dos, zeul mărilor şi oceanelor. Am venit să-mi iau ofranda.
- Ia-ţi-o! i-am răspuns, arătând spre scheletul de lemn.
- Nu, pe el!
- Ei nu zău! Du-te moşule şi fă valuri în altă parte. Nu iei pe nimeni, îi spusei pe un ton hotărât, ridicându-mă ameninţător în picioare.
- Tu să taci că nu eşti bună nici de sirenă amăgitoare, Uite, nici voce n-ai! Parcă eşti o coristă ieşită la pensie.
- Crezi că ăia doi solzi crescuţi pe fundul meu, îţi dă dreptul să-mi dai ordine, boşorogule?
Nu apucai să termin vorbele astea că Ursaki se ridică în picioare. Atunci îl văzui cât era de uriaş. Avea un spate lat cât şifonierul cu două uşi al fostului meu dormitor, iar braţele groase ca nişte pitoni dădeau să plesnească prin cămaşa cândva albă şi acum ruptă în fâşii.
- Ce vrei moşule! zise bărbatul încordându-şi muşchii şi împingându-şi pieptul în faţă, cauţi pricină de gâlceavă?
- Aaaa, nuuu! Euu glu…meam, se bâlbâi bătrânul, uitându-se speriat la bărbatul solid. Am plecat, dar să nu uitaţi că toate lucrurile au un preţ. După care trase de unul dintre hăţuri şi făcu stânga-n-mprejur de unde venise, împreună cu suita lui.
În zilele ce-au urmat ne-am apucat să facem un bordei din nisip, scoici şi pietre umezite de stropii valurilor sărate, pe un mal liniştit al insuliţei, acolo unde în fiece dimineaţă, razele soarelui atingeau pentru prima oară pământul, încălzindu-l.
În spatele plajei, parcă rupând-o de restul insulei, se afla o pădurice de pini cu ramurile schimonosite probabil de prea multele furtuni trecute printre ace.
Zilele parcă erau mai fericite, soarele strălucea mai puternic, iar marea devenise ca o apă curgătoare, lină şi cristalină.
- Trebuie să-ţi spun ceva, îmi zise într-o zi pe când ne căţăram în copaci, pe un ton serios şi grav. Ştii…eu, de unde vin sunt însurat cu o femeie pe nume Lenelopa şi am un fiu Tolomac.
Mâinile mi s-au desprins de pe tulpina pe care mă căţărasem şi, disperate, unghiile mele au râcâit în cădere, coaja bietului pom nevinovat. Am căzut grămadă, dând cu capul de-o rădăcină noduroasă sau aşa ceva. Când am deschis ochii un bărbat cu ochi căprui şi privirea blăndă, avea faţa lipită de-a mea, probabil tocmai îmi făcuse respiraţie naturală, cine ştie. Atunci mi-am adus aminte.
- Cine eşti? L-am întrebat, făcând pe proasta.
- Nu-ţi aduci aminte? Eu sunt Ursake, m-ai salvat din naufragiu.
- Eu? Serios? Mă doare rău capul.
Chiar mă durea cumplit ţeasta şi vroiam să uit ultimele lui cuvinte spuse înainte să cojesc scoarţa copacului şi să adun răşină sub unghii. Nu-mi doream decât să mă bucur de acele clipe minunate. Trecutul lui era undeva departe şi deocamdată imposibil de ajuns la el. M-a luat îngrijorat în braţe şi m-a dus în patul de crengi din căsuţa de pe plajă. Mă simţeam ocrotită la pieptul lui puternic, ştiam că nici o nedreptate de pe lume nu mă mai poate atinge.
Ne-am apropiat feţele, privindu-ne înfometaţi, studiindu-ne ochii, nasul, buzele, parcă încercând să vedem dincolo de forme, să ne ghicim gândurile. Când buzele-i le-au atins uşor pe ale mele, am simţit un curent electric străbătându-mi trupul până în vârful degetelor de la picioare, iar când mi-a sorbit gura cu sete ca pe un pahar de vin parfumat, sângele-mi începu să clocotească iar pielea mi se făcu de nababu găinilor.
Va urma ultima parte
Părerea voastră