A fost doar vina mea! martie 4, 2010

Cristi şi Mihaela se cunoşteau de ceva vreme. Erau amici şi făceau parte din aceeaşi gaşcă. Dacă până în acel moment cineva ar fi întrebat-o părerea ei despre el, i-ar fi spus că este un tip haios, pus mereu pe şotii, dar cumpănit până la zgârcenie.
Nu i-a cerut niciodată nici un favor, pentru că prietenia lor consta în excursii pe munte sau prin ţară şi petreceri pentru zilelele lor de naştere sau trecerile peste ani, ceea ce nu presupunea nici o obligaţie.
Până astăzi când disperată l-a sunat rugându-l să vină până la ea acasă. Tatălui ei era bolnav de aproape un an de zile iar astăzi se simţea foarte rău.
- Cristi, te rog frumos ajută-mă! Îi e rău lui tata. Hai te rog cu maşina până aici să-l ducem la spital. Îţi plătesc motorina. Te rog!
- Îmi pare rău! Nu pot veni. Am ciment în betonieră şi dacă nu-l torn acum se întăreşte. Găseşte şi tu pe altcineva, îi răspunse el hotărât.
Nu! Nu se aşteptase la aşa un răspuns. Era prima oară când îi cerea ajutorul şi fusese refuzată pe un ton tăios. O durea. Cu ochii în lacrimi a chemat Salvarea.
“Salvarea n-o să mă refuze. Nu?”

- L-am văzut pe băiatul ăla care n-o vrut să m-aducă la spital. Este în salonul celălalt, îi spuse tatăl ei într-o după-amiază pe când venise să-l viziteze.
- Cristi? Unde? Ce-a păţit? întrebă ea îngrijorată.
- A zis c-o căzut când turna placa dă beton.
Mihaela luă din punga adusă pentru tatăl ei câteva fructe şi ieşi pe uşa salonului.
Prietenul ei dormea. Avea piciorul drept în gips, ţinut cu nişte greutăţi în aer.
- Bună Cristi! spuse ea abia şoptit.
El deschise ochii şi se uită lung la ea, ochii i se umeziră şi lacrimile îi umplu obrazul.
- Te rog să mă ierţi Miha că nu te-am ajutat atunci când ai avut nevoie. Ai dreptate să mă condamni. Sunt un ticălos. Am tot vrut să te sun să-mi cer iertare, dar n-am mai apucat. Te rog din suflet, încă o dată să mă ierţi!
- Stai liniştit, Cristi! Cine sunt eu să condamn şi să iert?
A fost doar vina mea!

Neputinţă, dar nu resemnare! august 14, 2009

Este dureros când viaţa îţi este schimbată în câteva secunde de “oameni”, care nici măcar nu te cunosc.
Dar, dacă ţi-o schimbă o persoană în care ai avut încredere?
Te întrebi “de ce?”
“meritam eu una ca asta? eu care l-am respectat şi am dat dovadă de fairplay?”
Mai pot avea încredere în oameni?
Oare, mai pot eu, merge mai departe când un colaborator de-al meu s-a “asociat”, din umbră, cu un puşcăriaş, ca să mă înşele?
Înţeleg şi accept, firmele care ajung în imposibilitate de plată, pentru că, datorită crizei, s-a format un blocaj în lanţ…dar, când contribuie şi un cunoscut, la băgarea ta în ţeapă…nu mă pot resemna.
Am apelat la justiţie să mi se facă dreptate şi mi s-a spus că ei vor face tot posibilul să-l prindă, dar, se pare că “borfaşul” mai are două condamnări la activ, cu suspendare.
Am întrebat cum este posibil aşa ceva, să scape de fiecare dată, mi s-a răspuns că asta este legislaţia în România.
Atunci, mie ce-mi rămâne de făcut?
Să-mi fac singură dreptate, aşa cum a făcut Becali?