Nu lăsaţi bipezii să strice peisajul! decembrie 16, 2009

Cerul scutură norii de-un alb compact ca printr-o strecurătoare uriaşă şi începu să cearnă steluţe de gheaţă. În zadar se zdrobi soarele să tragă cu o rază la ce se mai întâmplă pe Pământ, nu reuşi decât să pară o sosie pală de lună ruşinoasă.
Brazii, bucuroşi nevoie mare îşi întinseseră braţele înţepătoare spre cer aşteptând nerăbdători să fie îmbrăcaţi cu noul veşmânt alb şi sclipitor de iarnă.
Stejarii invidioşi îşi întinseră şi ei crengile golaşe sperând la o beteală fină de gheaţă, dar nu făcuseră decât să pară nişte caraghioşi în rochiţele strălucitoare întinse ca pe gard. Un fag mai şmecher, vrând să-şi imite fraţii, ţinuse cu toate crengile ca să nu-şi piardă podoaba de frunze în ajun de toamnă, iar acum cu ele uscate şi ninse, se credea cel mai falnic copac din pădurea mărginaşă.
Pe-o creangă dinspre vârf de trunchi, păsărea o neagră stăncuţă cu una călătoare:
- Ce cauţi tu fato pe aici, departe de ţările calde? Vrei să mori îngheţată şi înfometată.
- Mă rătăcişi de suratele mele, zise păsărica strângându-şi zgribulită aripile-n jurul ei. Mi-e tare frig şi-o să-mi îngheţe penele şi ciocul. Te rog frumos, mă primeşti şi pe mine la tine-n cuib până o înmuguri frunza?
- Nu pot că nu prea-i loc, la înghesuială eu tare mă sufoc.
- Ciocu mic Stăncuţă şi nu mai ţopăi că-mi băgi toată zăpada-n casă, zise Veveriţa scoţându-şi capul din scorbură şi scuturându-l, iar tu biată pasăre rătăcită, hai, stai la mine-n căsuţă până s-or dezgheţa apele.
- Ce faci acolo Cârtiţoiule? Întrebă Veveriţa uitându-se în jos spre rădăcina pomului. Nu-i frig sub zăpadă?
- Tu eşti Veveriţo? Ninge? Nu ştiam de ce-i aşa de frig afară, mi s-au răcit gheruţele. răspunse Cârtiţoiul cocoţat pe muşuroiul de pământ amestecat cu zăpadă.
În jur covorul alb se grăbi să crească aşa ca aluatul de pâine albă pus la dospit. Ici şi colo smocuri de iarbă străpungeau uniformitatea stratului de nea împreună cu grămezile de pământ ale săpătorului.
- Vine, vine, Cârtiţoiule, bagă capu la cutie! Urlă Veveriţa disperată la vederea
saniei care venea de sus, prinzând viteză şi scârţâind zăpada sub tălpile de metal. Dar el era dispărut deja sub pământ de când începuse să se zguduie pământul.
Sania se ridică cu un picior pe movila de pământ, alunecă pe-o parte şi se răsturnă oprindu-se în casa Veveriţei. Copilul, trântit la pâmânt, plin de zăpadă începu să plângă de-i răsunau ţipetele în toată liniştea pădurii. Un om mare veni repede troienind zăpada în picioare, ridică puiul de jos care nu se mai oprea din plâns, îl scutură de zăpadă şi îi spuse cu un glas duios:
- Nu mai plânge! Bate tati pomul, zise omul scuturând copacul. Uite, striveşte tati şi pământul, spuse el iar, pe când ţopăia în două picioare pe movila de pământ.
- Nu-s acolo, ai greşit adresa! Strigă Cârtiţoiul, scoţând capul din capătul celălalt al galeriei.