Am lăsat în urmă vorbe mai grele decât uşa pe care o trântisem după mine, fraze din care mi-aduc aminte doar: “nu eşti normală” şi că aş fi nebună de legat.
Pielea mi-era ca o caisă confiată iar aerul ce-l trăgeam în piept era mai fierbinte decât aburul încins din cuptorul unde în trecut se rumeniseră de prea multe ori fripturi pentru ocărâtorul-şef de dincolo de uşă. Simţeam nevoia să mă eliberez.
Întotdeauna mă vrăjise imensitatea lucioasă a mării. Mă atrăgea ca un magnet. În fiecare vară îmi doream s-o revăd, altfel aş fi fost bolnavă, după care mă linişteam până anul viitor când iar mă apucau pandaliile. Dar acum era altfel. Ardea un foc nesfârşit în mine ce numai ea îl putea domoli. Am păşit pe covorul de nisip de sub apa de azur, desenat în lumini şi umbre jucăuşe de reflecţia razelor de soare pe suprafaţa neastâmpărată a mării. Am tras aer în plămâni şi m-am aruncat în valuri aşteptând să iasă peştii pe maluri. Ciudat, nu îmi mai era teamă că aş fi putut să mă înec şi nu mă mai curta nici panica, neatingând pământul. Mă simţeam ca un submarin de apă adâncă fără periscop. Eram îngrijorată doar de pielea picioarelor mele care parcă devenea tot mai scorţoasă, ca o răzătoare de morcovi. Normal ar fi fost ca în apă să mi se-nmoaie. Nu?
“Na! Cine naiba te puse să-i dai drumul! Nu-i stătea mai bine hamsiei aurite prăjindu-se-n uleiul din tigaie? Uite! Începură să-ţi dea şi solzi pe fund.” , îmi spuneam în gând, între bulele care-mi ieşeau din gură ca clăbucii de săpun.
Am înotat urmărind vreo trei guvide borţoase, speriate probabil de o ciudăţenie ca mine, eu încercând să le explic că nu mănânc decât peşte aburit fără oase. Fascinată, am mângâiat cu vârful degetelor căluţii sălbatici, ce încercau să fure culoarea coralilor între care îşi ascundeau siluetele solzoase în formă de S.
Camuflată în nisipul de pe fundul mării, stătea la pândă o pisică plată de mare. Desconspirând-o cu ochiul meu de soacră curioasă, o întreba-i, gâlgâind apa sărată care-mi ajunsese-n gât, dar fără să mă apropii prea mult:
- De ce l-aţi înţepat pe Irvin drept în inimă?
- Nouă nu ne plac crocodilii, răspunse apatic pe sub mustaţă, pisica neagră, tăindu-mi calea, după care se întoarse cu spatele la mine, sprijinindu-se în coada criminală şi se făcu nevăzută, fâlfâind din labele ca de scafandru.
Delfinii sunt cele mai deştepte fiinţe, doar ele ştiu să asculte şi să te aprobe dând din cap, scoţînd sunetele alea ascuţite atunci când le povesteşti de anumiţi proprietari de undiţe Sheakspeariene. Cu ei m-am înţeles cel mai bine, i-am hrănit cu câţiva peştişori ce i-am găsit plutind în derivă, cu burţile în sus şi mirosind a motorină şi peşte. Fliper, delfinul meu preferat m-a purtat pe spinarea lui, sărind pe deasupra apei şi tăind valurile ce ne ieşeau în cale, ca un buştean în pânza de gater. Un pescăruş ce ne urmărea mai rău ca Interpolul, îmi mângâia din când în când faţa albită de sarea mării cu aripile scăldate-n lumină.
Într-o zi însorită de vară, ne bălăceam de-a v-aţi ascunselea pe marginea unei insule pustii, printre stânci încinse de soare şi corali multicolori, ca nişte buchete imense de flori. Brusc cerul s-a întunecat şi un vânt năprasnic ridică munţi de apă până la cer. Marea, biciuită de fulgere şi tunete, se înnegri şi începu să fiarbă ca o oală cu smoală pusă la topit.
Scoţînd nişte sunete ca de indieni aflaţi în pericol, prietenii mei au tăiat-o cu liftul spre subsolul mării agitate. Şi eu după ei. Ne-am adăpostit sub nişte tufe mari de corali, iar eu speriată, privind cu teamă la spectacolul de forţă dezlănţuit din senin deasupra noastră, nici n-am observat ariciul care-l strângeam în braţe împreună cu floarea calcaroasă. Crabi,calcani, chefali, broaşte ţestoase şi alte dobitoace, stăteam înghesuite şi nemişcate în beciul tulbure al mării, ca într-o conservă de stavrizi în sos tomat, aşteptând să treacă potopul.
Când în sfârşit apa se limpezi şi se văzu ca prin ceaţă, ciocul şi labele unui pescăruş căutând probabil un peşte mort prin apă, am ieşit afară să evaluez dezastrul.
Valurile se mai neteziseră şi vântul se tranformase într-o briză rece şi tăioasă. Doar norii negri atârnau aşa de jos încât îi puteam atinge cu mâna.
Pe malul bolovănos al insulei se afla ceva nedefinit. Apropiindu-mă am văzut un maldăr de lemne ce probabil erau resturile unui vapor eşuat şi zdrobit de stânci. Zăcea aruncat ca un schelet de balenă mâncat de rechini şi împins la mal de furtună.
Sub un strat de alge, acoperit parcă să nu răcească, se afla corpul unui bărbat. Greu, l-am întors pe spate şi i-am văzut faţa murdară de noroi şi sânge. Am pus urechea în dreptul inimii lui. Mai respira încă. Întins pe jos nu părea foarte înalt, dar avea un corp atletic ce mă făcea să mă gândesc că nu i-aş putea prinde muşchii de la mână între palmele mele.
I-am spălat faţa şi tăietura de la tâmplă şi i-am sărutat buzele. Să-i suflu aer în plămâni, nu de alta. A deschis ochii şi m-a privit ca pe o arătare din filmele de groază.
Părerea voastră