A fost doar vina mea! martie 4, 2010

Cristi şi Mihaela se cunoşteau de ceva vreme. Erau amici şi făceau parte din aceeaşi gaşcă. Dacă până în acel moment cineva ar fi întrebat-o părerea ei despre el, i-ar fi spus că este un tip haios, pus mereu pe şotii, dar cumpănit până la zgârcenie.
Nu i-a cerut niciodată nici un favor, pentru că prietenia lor consta în excursii pe munte sau prin ţară şi petreceri pentru zilelele lor de naştere sau trecerile peste ani, ceea ce nu presupunea nici o obligaţie.
Până astăzi când disperată l-a sunat rugându-l să vină până la ea acasă. Tatălui ei era bolnav de aproape un an de zile iar astăzi se simţea foarte rău.
- Cristi, te rog frumos ajută-mă! Îi e rău lui tata. Hai te rog cu maşina până aici să-l ducem la spital. Îţi plătesc motorina. Te rog!
- Îmi pare rău! Nu pot veni. Am ciment în betonieră şi dacă nu-l torn acum se întăreşte. Găseşte şi tu pe altcineva, îi răspunse el hotărât.
Nu! Nu se aşteptase la aşa un răspuns. Era prima oară când îi cerea ajutorul şi fusese refuzată pe un ton tăios. O durea. Cu ochii în lacrimi a chemat Salvarea.
“Salvarea n-o să mă refuze. Nu?”

- L-am văzut pe băiatul ăla care n-o vrut să m-aducă la spital. Este în salonul celălalt, îi spuse tatăl ei într-o după-amiază pe când venise să-l viziteze.
- Cristi? Unde? Ce-a păţit? întrebă ea îngrijorată.
- A zis c-o căzut când turna placa dă beton.
Mihaela luă din punga adusă pentru tatăl ei câteva fructe şi ieşi pe uşa salonului.
Prietenul ei dormea. Avea piciorul drept în gips, ţinut cu nişte greutăţi în aer.
- Bună Cristi! spuse ea abia şoptit.
El deschise ochii şi se uită lung la ea, ochii i se umeziră şi lacrimile îi umplu obrazul.
- Te rog să mă ierţi Miha că nu te-am ajutat atunci când ai avut nevoie. Ai dreptate să mă condamni. Sunt un ticălos. Am tot vrut să te sun să-mi cer iertare, dar n-am mai apucat. Te rog din suflet, încă o dată să mă ierţi!
- Stai liniştit, Cristi! Cine sunt eu să condamn şi să iert?
A fost doar vina mea!

Sirena- partea a treia februarie 21, 2010

- Ăăă, ce arătare! Eşti mutantă?
- Nu! Doar mi-am făcut mutaţia pe insula asta. Cum te cheamă?
- Ursaki, zise bărbatul sprijinindu-se în coate, ca să mă vadă mai bine şi icnind probabil de durere.
Nu apucaserăm bine să ne studiem moacele că din spatele meu se auzi un zgomot ca de tunet. Am întors capul şi am rămas mută de uimire: despicând apa ca pe Marea Roşie, venea un car tras de o mulţime de animăluţe. Apropiindu-se de mal, văzui un moşneag cu părul şi barba lungi şi albe, îmbrăcat într-o manta ca nişte haine preoţeşti. Într-o mână purta o furculiţă uriaşă, iar cu cealaltă trase de hăţuri şi căluţii de mare se opriră în faţa noastră.
- Sunt Posei-Dos, zeul mărilor şi oceanelor. Am venit să-mi iau ofranda.
- Ia-ţi-o! i-am răspuns, arătând spre scheletul de lemn.
- Nu, pe el!
- Ei nu zău! Du-te moşule şi fă valuri în altă parte. Nu iei pe nimeni, îi spusei pe un ton hotărât, ridicându-mă ameninţător în picioare.
- Tu să taci că nu eşti bună nici de sirenă amăgitoare, Uite, nici voce n-ai! Parcă eşti o coristă ieşită la pensie.
- Crezi că ăia doi solzi crescuţi pe fundul meu, îţi dă dreptul să-mi dai ordine, boşorogule?
Nu apucai să termin vorbele astea că Ursaki se ridică în picioare. Atunci îl văzui cât era de uriaş. Avea un spate lat cât şifonierul cu două uşi al fostului meu dormitor, iar braţele groase ca nişte pitoni dădeau să plesnească prin cămaşa cândva albă şi acum ruptă în fâşii.
- Ce vrei moşule! zise bărbatul încordându-şi muşchii şi împingându-şi pieptul în faţă, cauţi pricină de gâlceavă?
- Aaaa, nuuu! Euu glu…meam, se bâlbâi bătrânul, uitându-se speriat la bărbatul solid. Am plecat, dar să nu uitaţi că toate lucrurile au un preţ. După care trase de unul dintre hăţuri şi făcu stânga-n-mprejur de unde venise, împreună cu suita lui.

În zilele ce-au urmat ne-am apucat să facem un bordei din nisip, scoici şi pietre umezite de stropii valurilor sărate, pe un mal liniştit al insuliţei, acolo unde în fiece dimineaţă, razele soarelui atingeau pentru prima oară pământul, încălzindu-l.
În spatele plajei, parcă rupând-o de restul insulei, se afla o pădurice de pini cu ramurile schimonosite probabil de prea multele furtuni trecute printre ace.
Zilele parcă erau mai fericite, soarele strălucea mai puternic, iar marea devenise ca o apă curgătoare, lină şi cristalină.
- Trebuie să-ţi spun ceva, îmi zise într-o zi pe când ne căţăram în copaci, pe un ton serios şi grav. Ştii…eu, de unde vin sunt însurat cu o femeie pe nume Lenelopa şi am un fiu Tolomac.
Mâinile mi s-au desprins de pe tulpina pe care mă căţărasem şi, disperate, unghiile mele au râcâit în cădere, coaja bietului pom nevinovat. Am căzut grămadă, dând cu capul de-o rădăcină noduroasă sau aşa ceva. Când am deschis ochii un bărbat cu ochi căprui şi privirea blăndă, avea faţa lipită de-a mea, probabil tocmai îmi făcuse respiraţie naturală, cine ştie. Atunci mi-am adus aminte.
- Cine eşti? L-am întrebat, făcând pe proasta.
- Nu-ţi aduci aminte? Eu sunt Ursake, m-ai salvat din naufragiu.
- Eu? Serios? Mă doare rău capul.
Chiar mă durea cumplit ţeasta şi vroiam să uit ultimele lui cuvinte spuse înainte să cojesc scoarţa copacului şi să adun răşină sub unghii. Nu-mi doream decât să mă bucur de acele clipe minunate. Trecutul lui era undeva departe şi deocamdată imposibil de ajuns la el. M-a luat îngrijorat în braţe şi m-a dus în patul de crengi din căsuţa de pe plajă. Mă simţeam ocrotită la pieptul lui puternic, ştiam că nici o nedreptate de pe lume nu mă mai poate atinge.
Ne-am apropiat feţele, privindu-ne înfometaţi, studiindu-ne ochii, nasul, buzele, parcă încercând să vedem dincolo de forme, să ne ghicim gândurile. Când buzele-i le-au atins uşor pe ale mele, am simţit un curent electric străbătându-mi trupul până în vârful degetelor de la picioare, iar când mi-a sorbit gura cu sete ca pe un pahar de vin parfumat, sângele-mi începu să clocotească iar pielea mi se făcu de nababu găinilor.

Va urma ultima parte

Şerloca Vasilica Holmescu- Iubirea noiembrie 13, 2009

Le-au condus pe cele două doamne pănă la ieşire. După ce-a sucit cheia în yală, Nelu s-a îndreptat spre ea. Vasilica îl aştepta, tremurând de nerăbdare. S-au strâns în braţe, sărutându-se lung.
- Vino, i-a spus luând-o de mână şi îndreptându-se spre dormitor.
S-au întins pe pat, începând din nou să se sărute.
- Te doresc, Vasilica! Spuse el în timp ce se dezbrăcau nerăbdători unul pe celălalt, cu mâinile tremurânde de emoţie, gustându-şi cu nesaţ trupurile înfierbântate, nerămânând nici un loc neexplorat de buzele flămânde.
- Şi eu pe tine…mult, apucă ea să răspundă, când reuşi să-şi elibereze pentru o clipă, gura dintr-a lui. Inima îi bătea nebuneşte, gata să-i spargă pieptul iar venele îi zvâcneau puternic sub tâmple. Simţea atingerea degetelor lui ca o rochie moale de mătase, foşnind plăcut între faldurile pielii…urmată de-o strângere uşoară sub palme, care-o făcea să icnească de plăcere, întrebându-se dacă totul este real sau un vis ameţitor. Îl simţea mişcându-se ca un râu, curgând când lin, când înspumat, aşa după cum malurile ei îl strângeau sau îl descătuşau din matcă. Se unduia cu trupu-i de trestie ca abia atinsă de briza caldă de vară, foşnind uşor; sau gemând, arcuită de furtuna dezlănţuită. Rezona la fiecare atingere a lui de arcuş, scoţând un amestec de sunete înalte şi joase, după cum el îi descoperea, neobosit, alte şi alte coarde sensibile. Încolăcită ca o liană, se-nfăşura pe trunchiul lui, într-o încleştare dulce, slăbind prinsoarea ca apoi să-l strângă iar şi iar, la nesfârşit.
- Eşti minunată, draga mea, îi spuse el, mângâindu-i obrazul şi sărutând-o a mia oară.
- Şi tu eşti, iubitule. N-am făcut decât să vibrez la atingerile tale. Tu ai descoperit în mine simţiri de care n-aveam habar, îi răspunse, întorcându-i sărutul.
Acum trebuie să plec, s-a făcut dimineaţă, spuse Vasilica, dându-se jos din pat şi trăgându-şi ciorapii, unul câte unul.
Vorbim la birou, spuse ea în pragul uşii după ce-l sărută pentru ultima oară.

Suindu-se la volan o năpădiseră fel şi fel de gânduri: „ Sunt conviinsă că îl iubesc. Acum ştiu ce înseamnă să faci dragoste. Da! Il iubesc enorm! Dar, oare, n-o să mă dezamăgească? N-o să mă şantajeze, simţind sentimentele mele pentru el? Nu-l vor schimba banii, ca pe soţul meu? Cred că toate astea depind de caracterul şi de educaţia lui.” Îşi spuse Vasilica in timp ce conducea maşina, din instinct.

Intrase în casă la şase dimineaţa. Se auzeau zgomote din dormitorul situat la parter. Deşi locuia sub acelaşi acoperiş cu soţul ei, nu-l mai văzuse de când preluase „cârmele” firmei. A deschis uşa şi-a intrat. Vroia să-i arunce două vorbe de dulce. În cameră mirosea cumplit a urină. Atunci văzu plosca plină, zăcând pe covor, iar asistenta tocmai terminase de schimbat lenjeria de pat.
- Bună dimineaţa, salută ea, ducând-şi mâna la nas.
- Bună dimineaţa, răspunse asistenta, luând într-o mână lenjeria murdară şi-n cealaltă plosca, după care ieşi pe uşă.
- De ce te holbezi aşa la mine? A…uitasem că nu m-ai văzut de când mi-am schimbat înfăţişarea. Am intrat să te anunţ că eu îţi conduc acum afacerile împreună cu prietenul şi asociatul tău Ori, care acum a devenit partenerul meu. La auzul acestor vorbe, pacientul se înroşi brusc, aruncă flăcări din priviri şi începu să scoată nişte sunete ca de maimuţă, înecându-se cu saliva.
- Nu te enerva, dragule! Ai grijă să nu-ţi crape vreo venă la cap. Vroiam să-ţi mai spun că de mâine, femeia care m-a crescut, mama Chiva, se va muta la noi. Sunt convinsă că ţi-era dor de ea. A…şi mai e ceva: contabila-şefă, Adela, este amanta lui Ori. Nu-i aşa că-i o veste minunată? Spuse ea, ieşind pe uşă, nemaiaşteptând, dar bănuind reacţia lui.
Făcu repede un duş, îşi puse un costum roşu şi intră în camera fiului ei. Zăbovi câteva minute, lângă pătuţul lui, admirându-i faţa de înger.
„Dumnezeule ajută-mă să reuşesc, Doamne”, Se rugase cu ochii împăianjeniţi de lacrimi.

- Domnul Director vrea să discute cu dumneavoastră, zise secretara, cu jumătate de glas şi fâstâcindu-se, când îi văzu pe Nelu şi Vasilica intrând pe uşă.
- Oare ce-o vrea să ne spună? Întrebă ea, îndreptându-se spre biroul lui Ori, urmată de prietenul ei.
- Şi eu sunt curios. Sper să fie de bine.
- Bună dimineaţa, izbucni Ori de partea cealaltă a biroului şi ridicându-se în picioare. Luaţi loc vă rog, îi invitase el, după ce dădu mâna cu cei doi. Uitaţi de ce v-am chemat: După căte se pare, cu părere de rău, văd că sunt slabe şanse ca Marian să-şi revină. Vasilica, vroiam să-ţi fac o propunere: Ce-ai spune dacă v-aş cumpăra jumătatea ta şi a lui Marian de firmă? Nu trebuie să-mi dai răspunsul acum.
- Nu ştiu ce să-ţi spun, m-ai luat prin surprindere.
- Consultă-te cu avocatul tău. După ce doamnele de la audit îţi vor spune din ce constă bunurile firmei, putem chema un evaluator, iar eu îţi voi spune cât îţi pot oferi. Bine?
- Lasă-mă să mă gândesc. Binenţeles c-o să mă consult şi cu avocatul. Dar îţi spun
de- acum că depinde cât îmi oferi.
- O să fie un preţ corect şi promit să fii mulţumită.

- Ce zici de asta? Îl întrebă Vasilica, după se trânti pe „tronul” soţului ei.
- Ce să spun? Nu asta doreai? Vrea să scape de tine, de aici, ca să nu-ţi mai bagi nasul în afacerile lui necurate, îi răspunse Nelu, cu ochii strălucind de dorinţă, sprijinindu-şi măinile pe braţele fotoliului şi aplecându-se spre ea ca s-o sărute. Te doresc din nou, iubito!
- Mi-ar place să ne iubim aici, spuse ea, ridicându-şi faţa spre el ca să-i primească sărutul.
- Aha. După ce-l suni pe avocat şi vorbim cu doamnele contabile, zise el sărutând-o din nou.

După ce avocatul îşi dădu consimţământul, doamnele Rodica şi Ileana, se apucaseră de lucru, iar cei doi porumbei se apucaseră şi ei la rândul lor de o treabă mult mai importantă: să se iubească pe biroul lui Marian. Intensitatea trăirilor nu a mai fost aceeaşi, dar era altceva. Nici unul dintre ei n-o mai făcuse într-un birou şi pe birou şi nu orice birou, ci unul frumos sculptat din lemn masiv, al soţului ei.

Aproape de sfârşitul programului, situaţia era gata. Vasilica luă hârtia în mână şi exclamă uimită:
- Nu pot să cred, casa în care locuiesc, maşina, totul este pe firmă şi prietenul soţului meu vrea să-mpartă casa cu mine? Nu se poate! Doamne, ce naivă am fost! Spune-ţi-mi, vă rog, ce bunuri mai are firma?
- Sediul firmei, adică această locaţie, casa asociatului dumneavoastră, două maşini de teren, două apartamente şi-o hală industrială de două mii de metri.
- Apartamentele unde sunt situate?, întrebă Nelu, bănuitor.
- Amândouă sunt în cartierul Florilor, pe străzile Hortensiei şi Bujorului, răspunse doamna Rodica.
- Acum înţelegi în care apartament locuieşte doamna contabilă-şefă?
- Al lui Marian sau al lu’ Ori?