Până în clasa a cincea, nu prea m-am omorât cu învăţătura şi asta pentru că părinţii mei munceau mult si nu prea aveau timp de mine.
O altă explicaţie ar mai fi că… mă credeam proastă; o părere la care au contribuit cu vârf şi îndesat cei din jur.
Când mama mai făcea, din când în când, lecţiile cu mine, avea săraca, o răbdare de fier; cu vocea ei blândă, îmi dădea mură-n gură rezolvarea problemei şi-mi făcea exerciţii asemănătoare… doar prost să fii, să nu înţelegi!
Aşa că… nu mă mai sinchiseam; dar când tata se ocupa de mine, eram… „mobilă si durere” şi retardată mintal; asta pentru că mi se blocau toţi senzorii, de frică.
În acel an, am cunoscut un om, care avea să-mi schimbe tot cursul vieţii… un OM.
Aşteptam cu înfrigurare, împreună cu colegii mei, prima întâlnire cu noul nostru diriginte şi profesor, pentru că auzisem despre el că este rău şi afurisit.
Gata! se terminase cu vorbitul în timpul orelor şi cu chiulul; ne aşteptau vremuri grele.
Dintr-o dată s-a făcut linişte. Colegii din ultimile banci, s-au ridicat primii în picioare, m-am ridicat şi eu, si uitându-mă în spate, am rămas foarte surprinsă, pentru că mă aşteptam să văd un bărbat înalt şi solid, dar domnul nostru profesor era un bărbat mic de statură, părul care-i mai rămăsese pe marginea capului era negru şi purta pe nas nişte jumătăţi de ochelari.
L-am „citit” din prima că vroia să ne impresioneze prin faţa lui încruntată şi privirea fioroasă.
Dar, asta nu m-a oprit să cred că n-o s-o îmbulinez, „pentru că ăştia mici sunt ai-dracu”, îmi spun; „să vezi ce bate ăsta la mine ca la fasole şi… zău, nu ştiu cum să fac să-i spun că… tot degeaba”.
Într-o seară, pe când noi copiii, ne jucam în „camera mare” şi părinţii erau în bucătărie, la un pahar de vorbă, cu nişte vecini, ne trezim cu dirigu meu la uşă.
Îmi cere caietele de teme şi i le arată mamei.
- Vedeţi ce caiete are? (avea dreptate, erau pline de cerneală şi mâzgălituri). Ce notă îmi promiţi să iei data viitoare când te ascult? Mă întrebă, profu, uitându-se fix în ochii mei.
Stau şi mă gândesc: „Nota zece n-am să iau în viaţa mea, că-s prea proastă”, îmi spun, „şapte e o notă mediocră- deşi era cea mai mare notă de-a mea de până atunci.”
- Opt, îi răspund, îndoită de ce spun şi cu jumate de gură.
- Cât ai zis? Spune mai tare că nu te aud! zise profu cu tonul vocii ridicat.
- Opt! răspund şi eu, pe acelaşi ton.
„No…acu-i amu, trebe să mă apuc de învăţat” îmi zic.
Mă pregăteam de zor şi aveam emoţii pentru ziua în care voi fi ridicată în picioare să răspund profesorului şi-mi spuneam: „Dacă aş şti ziua în care mă ascultă… şi ce întrebare îmi pune, vai… ce bine ar fi!”
Dar iată că a venit şi ziua aceea: am răspuns corect întrebării puse de profu şi mi-a dat opt, deşi… acum, cred că nu meritam, pentru că n-a mai pus altă întrebare, de teamă că nu voi şti să răspund. Nu-mi venea să cred!…am luat opt! înseamnă că nu sunt proastă, aşa cum mă cred alţii.
Acel opt a fost singurul de opt pe care l-am mai luat. De atunci toate notele mele au fost doar de zece: zece la clasă şi zece la teze; neuronii mei s-au trezit la viaţă şi jucau tontoroiu, în capul meu.
Acest OM, ne insuflase dragostea pentru geometrie şi pentru asta, nu se dădea în lături să folosească umbrela, catalogul, să-şi umple hainele şi mâinile de cretă colorată.
N-am să uit niciodată cu câtă nerăbdare, ajunsesem să aştept, orele de geometrie.
Nu-mi luam ochii de la tablă, încercând să aflu eu, prima, ce lungime are latura sau câte grade are unghiul.
Andra-grasa, era copleşită de spontaneitatea mea, dar mie nu-mi păsa, eram cu ochii pe formele geometrice, desenate în zeci de culori pe tablă… ca pe butelie!
Îi mulţumesc profesorului de matematică pentru răbdarea şi tactul de care a dat dovadă, pentru că a pus suflet în meseria lui şi pentru că i-a păsat de noi.
Un OM care a scos ingineri din noi, un OM care a lăsat ceva după el: IUBIREA!
Dacă aş fi avut şi la Limba Română un astfel de îndrumător, mă făceam… critic
literar!
Părerea voastră