Ia să intru eu în rândul oamenilor şi să mă spovedesc, îmi spun, acu’ vreun an.
Mă duc la preotul Cioacă, (doar coincidenţă) că mă cunoaşte, poate o fii mai indulgent şi m-o înţelege, doar el m-a cununat, cu ex-ul, acum enşpe ani.
Da’, ce mă fac, că nu ştiu cum e obiceiul şi mă fac de râs? Ei, na, ce fac alţii, fac şi eu.
Zis şi făcut, în biserică lume multă, care stătea la rând, la spovedit.
S-au mutat cozile în biserică, asta nu-i rău, mă uit să văd cum se procedează.
Hopa! Trebuie să stau în genunchi sub patrahirul părintelui. Nasol, îmi spun, parcă aş pleca acasă, nu mă simt prea bine şi cred că am uitat fierul de călcat în priză şi nu mai am răbdare, mă simt ca găina la abator.
Când îmi veni rândul, mă pui în genunchi şi să mor dacă ştiam cu ce să încep. Am vrut să-l întreb „Ce mai faceţi părinte?” dar nu eram în poziţia potrivită să-l întreb de sănătate, mă gândeam: „Ce-ar fii dacă l-aş muşca de……? Sau de…..?, Doamne iartă-mă! Piei de-aici drace!”, noroc c-a început el:
- Ia spune, ce păcate ai, fiica mea?
- Părinte, mereu înjur la volan, ce să fac! Nu mă pot abţine, mă enervează ăştia care se bagă în faţa mea, aşa,…altceva este că… câteodată mai bârfesc, dar mai rar, nu aşa mult ca înainte şi nu cu răutate.
- Dar de preacurvit ai preacurvit?
- Cum adică părinte? Dacă am umblat cu mai mulţi? Întreb ruşinată şi nedumerită.
- Nu, fata mea. Ţi-ai înşelat bărbatul?
- Sunt divorţată, părinte, aţi uitat?
„De fapt aici se ţine doar cununia, divorţul e în altă parte”
- Cât fusei măritată nu l-am înşelat, sfinţia ta, dar, dacă n-aş fii ajuns să-mi bat joc de mine, aşa i-aş fii pus nişte coarne de ren!
- Dar, trăieşti cu cineva în afara cununiei? Mă întrebă părintele.
- Da, părinte, ce să fac, sunt şi eu om, iar dacă Dumnezeu mi-a dat şi hormoni, ce să fac!
- Nu, fiica mea. Necuratu’ te împinge la păcate, ar fii bine să nu trăiţi în concubinaj, ci în sfânta cununie.
- Părinte, nu cred că mă mai prinzi să-mi pui pirostriile pe cap nici cu cămaşa de forţă, m-am lămurit cum stă treaba cu căsătoria, Doamne iartă-mă.
- Vai, fata mea, iar păcătueşti, nu mai vorbi aşa. Dar ia spune-mi ce păcate mai ai?
- Păi, am omorât, fără intenţie, nişte furnici şi gândaci şi…c-am atât, dar de faptele bune nu mă întrebaţi, părinte?
- Alea le vede Dumnezeu şi fără să i le spui. Cel de Sus să-ţi ierte păcatele fiica mea şi să vii la împărtăşit.
- Părinte? Dacă, acum mi-am dat kilometrajul la zero, pot să păcătuesc din nou?
- E păcat, fiica mea, dar cu ce vrei să păcătuieşti?
- Ei…să omor şi eu acolo, nişte gândaci şi furnici…într-o poeniţă…când merg la urzici.
Anul ăsta, de Florii, ne-am hotărât, eu şi prietenele mele, să ne spovedim la mănăstirea Bucium, lângă Făgăraş.
Mănăstirea este aşezată sub munte, într-un loc izolat, înconjurată de păduri, cum se spune: un loc uitat de lume.
Ar fii trebuit să plecăm pe la şapte dimineaţa, cel târziu, dar, cum, eu sunt pasăre de noapte, le-am trimis fetelor mesaj, că o să ajung şi eu, puţin mai târziu.
Am ajuns la mănăstire de abia pe la zece, se terminase programul de spovedit şi enoriaşii se îmbulzea la împărtăşit.
„Lasă, că măcar mă împărtăşesc” îmi spun, dar, pe când mă uitam cu oroare, cum stareţul împărţea pâinea şi vinul cu aceeaşi linguriţă, enoriaşilor, parcă simţeam deja o bubă dulce în colţul buzei, gândindu-mă că voi face hepatită în momentul în care linguriţa aceea va intra în gura mea.
- Dacă nu te-ai spovedit, nu ai voie să te împărtăşeşti, îmi spune Mari, de undeva din spatele meu.
- Chiar mă răzgândisem. Tu îţi dai seama câţi microbi, viruşi şi streptococi sunt pe linguriţa aia?
- Dumnezeu ne fereşte de toate bolile, de pe linguriţa aia, îmi spune Simi.
- Poate ai dreptate, dar, dacă mi-ar băga linguriţa aia în gură, aş da în hepatită în secunda doi. Asta am rezolvat-o, hai să scriem nişte pomelnice.
Mă apuc să scriu pe foaie: “Vii- mama, tata, fraţii, prietenii, Negruţu….”
- Ce faci, Lili, treci câinii pe pomelnic?
- Da’ ce-are? Nu sunt şi ei suflete? Uite, i-am trecut la urmă.
- Da’ ce? Sunt ortodocşi ? Să nu mai treci nicioată animale pe pomelnic, îmi zice Mari.
- O să vorbesc cu preotul, să-i boteze, zic.
- Ţie-ţi arde de glume, Lili, hai să mergem la masă.
- Ce-ar fii să ne sfinţim maşinile? O întreb pe Simi, după ce am mâncat.
- Gata, hai să le aducem din parcare, răspunde ea ieşind afară din sala de mese.
Am aşezat maşinile la rând- căci, şi aici era coadă- iar când preotul a ajuns la maşina mea, am simţit că prea-sfinţia-sa se uită la mine cam chiorâş. „Am halucinaţii, mi se pare”, mi-am spus, nebăgându-l în seamă.
În Joia Mare, aveam foarte multă treabă: vopseam ouăle, iar televizorul mergea şi vorbea singur, ca de obicei, la un moment dat aud o ştire: “Stareţul mănăstirii Bucium a fost filmat în timp ce făcea avansuri enoriaşelor.”
Nu-mi venea să cred, m-a pufnit râsul şi nu m-am putut abţine să n-o sun pe Mari:
- Deschide tv-ul pe PRO TV, Mari, îi zic.
- La asta mă uitam, răspunde ea sec.
- Vezi! îi spun. De asta n-am ajuns la spovedanie. Ştii ce cred eu Mari? Tu ai sufletul aşa de pur şi curat, că ai luat toate păcatele lui, asupra ta. 
Părerea voastră