De pe autostrada unde semenii mei rulează cu viteze ameţitoare având ca ţinte diferite scopuri domestice,
ghidându-mă după intuiţia şi genele strămoşilor înscrise pe plăcuţele din al meu sânge, mă avânt spre vârful muntelui numit Dorinţă.
Drumul se transformă într-o potecă îngustă, puţin bătătorită, acoperită de tufe carnivore şi liane mişcătoare, care îşi întind spre mine extremităţile flămânde, încercând să mă încolăcească şi să mă sufoce.
Privind cu spaimă la craniile şi scheletele ce mă înconjoară, alerg cu ochii închişi spre capătul potecii şi mă apăr strângând cu mâinile ca într-un cleşte tot ce-mi pică în mâini, într-o încercare disperată de supravieţuire.
Mă opresc doar când simt că pericolul a trecut.
Deschid ochii şi-mi privesc cu durere trupul însîngerat şi sfârtecat de colţii nemiloşi ai duşmanilor.
Încep să plâng.
Aş vrea să mă întorc din drum dar nu mai există cale de întoarcere, aşa că păşesc pe muntele abrupt plin de bolovani ascuţiţi, ca şi omul pe lună.
Ferindu-mă în ultimul moment de o avalanşă de pietre-cuvinte care, pornite de undeva de sus, trag după ele alte şi alte sinonime, venind spre mine într-un zgomot infernal.
Un cuvant greu şi ascuţit reuşeşte să mă lovească drept în moalele capului.
Luată prin surprindere, mă opresc ameţită şi mă straduiesc să rămân în picioare.
Mă trezeşte din amorţeală o lumină orbitoare şi un urlet de jale.
Cerul devinise morocănos şi negru ca smoala, aruncând spre mine săgeţi nemiloase de foc.
Plouă. Încep să picure stropi ciudaţi care ard cele câteva smocuri de veselie,iar pietrele încep să sfârâie atinse de ploaia acidă, plină de ură.
Mă adăpostesc într-o gaură neagră săpată în munte de timp, iar spre surprinderea mea
înăuntru văd oameni care, ca şi mine aşteaptă să urce cât mai sus.
La oprirea ploii, am ţâşnit afară, continuându-mi cu străşnicie urcuşul.
Ceilalţi, înaintează cu paşi uriaşi, ajungându-mă din urmă.
Fără să mă depăşească, trec peste mine, urcându-se pe umerii mei, îngropându-mă cu faţa în pământ.
Cu ultimele puteri mă scutur de povara nedorită şi o trag de un picior înapoi, spunându-i:
- Dacă vei ajunge sus şi nu te vei opri la timp, o să cazi pe partea cealaltă…în prăpastie.
Oricum n-am să-ţi permit niciodată să izbândeşti trecând peste mine şi călcându-mă în picioare ca peste un cadavru, pentru că sunt…vie.
Muntele numit Dorinta iulie 25, 2009
Inger trist aprilie 5, 2009
Ma simt un suflet pierdut
Ce se stinge incet si tacut,
Un inger cu aripi rupte sunt,
Cazut la pamant si lovit crunt.
Am adunat in suflet doar dureri,
Am obosit de atatea infrangeri,
Toate neimplinirile mi se revarsa
Din a mea inima ranita si arsa.
Zambetul trist pe buze a-impietrit
Si simt ca totul a luat acum sfarsit,
Cu lacrimi de sange plang
Si dorurile toate mi se frang.
In noaptea cea neagra si sumbra
Ma contopesc cu a mea umbra,
O umbra unduita si stinsa
Si de lumina nepatrunsa.
Ma uit in urma la viata-mi in dezastru,
Si ma vad o stea cazatoare, un astru.
In labiruntul vietii m-am pierdut,
E tarziu si nu mai e nimic de facut.
Pe la colturi m-asteapta miseii
Sa-mi dea in spate lovituri de gratii.
Cutitul in inima mi l-ai impuns.
Chiar si tu… Brutus?
Părerea voastră