Sirena- partea a treia februarie 21, 2010

- Ăăă, ce arătare! Eşti mutantă?
- Nu! Doar mi-am făcut mutaţia pe insula asta. Cum te cheamă?
- Ursaki, zise bărbatul sprijinindu-se în coate, ca să mă vadă mai bine şi icnind probabil de durere.
Nu apucaserăm bine să ne studiem moacele că din spatele meu se auzi un zgomot ca de tunet. Am întors capul şi am rămas mută de uimire: despicând apa ca pe Marea Roşie, venea un car tras de o mulţime de animăluţe. Apropiindu-se de mal, văzui un moşneag cu părul şi barba lungi şi albe, îmbrăcat într-o manta ca nişte haine preoţeşti. Într-o mână purta o furculiţă uriaşă, iar cu cealaltă trase de hăţuri şi căluţii de mare se opriră în faţa noastră.
- Sunt Posei-Dos, Zeul mărilor şi oceanelor. Am venit să-mi iau ofranda.
- Ia-ţi-o! i-am răspuns, arătând spre scheletul de lemn.
- Nu, pe el!
- Ei nu zău! Du-te moşule şi fă valuri în altă parte. Nu iei pe nimeni, îi spusei pe un ton hotărât, ridicându-mă ameninţător în picioare.
- Tu să taci că nu eşti bună nici de sirenă amăgitoare, Uite, nici voce n-ai! Parcă eşti o coristă ieşită la pensie.
- Crezi că ăia doi solzi crescuţi pe fundul meu, îţi dă dreptul să-mi dai ordine, boşorogule?
Nu apucai să termin vorbele astea că Ursaki se ridică în picioare. Atunci îl văzui cât era de uriaş. Avea un spate lat cât şifonierul cu două uşi al fostului meu dormitor, iar braţele groase ca nişte pitoni dădeau să plesnească prin cămaşa cândva albă şi acum ruptă în fâşii.
- Ce vrei moşule! zise bărbatul încordându-şi muşchii şi împingându-şi pieptul în faţă, cauţi pricină de gâlceavă?
- Aaaa, nuuu! Euu glu…meam, se bâlbâi bătrânul, uitându-se speriat la bărbatul solid. Am plecat, dar să nu uitaţi că toate lucrurile au un preţ. După care trase de unul dintre hăţuri şi făcu stânga-n-mprejur de unde venise, împreună cu suita lui.

În zilele ce-au urmat ne-am apucat să facem un bordei din nisip, scoici şi pietre umezite de stropii valurilor sărate, pe un mal liniştit al insuliţei, acolo unde în fiece dimineaţă, razele soarelui atingeau pentru prima oară pământul, încălzindu-l.
În spatele plajei, parcă rupând-o de restul insulei, se afla o pădurice de pini cu ramurile schimonosite probabil de prea multele furtuni trecute printre ace.
Zilele parcă erau mai fericite, soarele strălucea mai puternic, iar marea devenise ca o apă curgătoare, lină şi cristalină.
- Trebuie să-ţi spun ceva, îmi zise într-o zi pe când ne căţăram în copaci, pe un ton serios şi grav. Ştii…eu, de unde vin sunt însurat cu o femeie pe nume Lenelopa şi am un fiu Tolomac.
Mâinile mi s-au desprins de pe tulpina pe care mă căţărasem şi, disperate, unghiile mele au râcâit în cădere, coaja bietului pom nevinovat. Am căzut grămadă, dând cu capul de-o rădăcină noduroasă sau aşa ceva. Când am deschis ochii un bărbat cu ochi căprui şi privirea blăndă, avea faţa lipită de-a mea, probabil tocmai îmi făcuse respiraţie naturală, cine ştie. Atunci mi-am adus aminte.
- Cine eşti? L-am întrebat, făcând pe proasta.
- Nu-ţi aduci aminte? Eu sunt Ursake, m-ai salvat din naufragiu.
- Eu? Serios? Mă doare rău capul.
Chiar mă durea cumplit ţeasta şi vroiam să uit ultimele lui cuvinte spuse înainte să cojesc scoarţa copacului şi să adun răşină sub unghii. Nu-mi doream decât să mă bucur de acele clipe minunate. Trecutul lui era undeva departe şi deocamdată imposibil de ajuns la el. M-a luat îngrijorat în braţe şi m-a dus în patul de crengi din căsuţa de pe plajă. Mă simţeam ocrotită la pieptul lui puternic, ştiam că nici o nedreptate de pe lume nu mă mai poate atinge.
Ne-am apropiat feţele, privindu-ne înfometaţi, studiindu-ne ochii, nasul, buzele, parcă încercând să vedem dincolo de forme, să ne ghicim gândurile. Când buzele-i le-au atins uşor pe ale mele, am simţit un curent electric străbătându-mi trupul până în vârful degetelor de la picioare, iar când mi-a sorbit gura cu sete ca pe un pahar de vin parfumat, sângele-mi începu să clocotească iar pielea mi se făcu de nababu găinilor.

Va urma ultima parte

Masivul Ceahlău decembrie 11, 2009

Curmatura-Piatra Craiului septembrie 27, 2009

Alea două şuruburi septembrie 12, 2009

„Vreau la mare”, i-am spus lui T. „Dacă nu mergem la mare în vara asta, simt că mă sfârşesc şi nu mai sunt bună de nimic”.
- Bine. Reparăm bus-ul şi plecăm week-end-ul viitor, dar ducem şi ceva marfă la Bucureşti.
-Îl iau şi pe Negruţu. Da?
Bus-ul, un Renault Trafic vechi, era mai tot timpul defect.
De data asta se stricase pompa de ulei.
Reuşisem să facem rost de o pompă second-hand şi mecanicul după ce a montat-o, ne-a spus:
- Trebuie schimbată şi garnitura de etanşare, este uzată. Dacă găsiţi s-o cumpăraţi, uitaţi aici, desfaceţi ăstea două şuruburi, scoateţi capacul şi gata. E simplu.
- O fi simplu, dar nu suntem mecanici, îi spun, şi vreau să mergem la mare săptămâna viitoare, sper să ajungem cu bine, că…cu rabla asta, nu poţi să ştii niciodată până unde te ţine, o cârpeşti pe-o parte şi se strică pe alta.
Eram foarte nerăbdătoare să plecăm, toată săptămâna pregătisem bagajele şi m-am străduit să rezolv toate problemele, ca să fie totul în ordine.
Vineri, au încărcat maşina cu marfă, în aşa fel încât să mai încapă o saltea, o plapumă, pernele şi un coş cu oale şi veselă. Nu era prima oară când dormeam în maşină. În fiecare vară, petreceam cel puţin un week-end, într-un camping dinspre Mamaia spre Năvodari.
Visul meu dintodeauna a fost să colind lumea, într-o casă pe roţi, dar m-am înhămat la o muncă inutilă, care-mi suge toată energia, ca un vampir.
Mă sui în maşină cu purcel şi căţelul în braţe şi-am pornit la drum cu speranţa că vom ajunge cu bine.
Pe când ne opriserăm la Ploieşti ca să bem o cafea, văzui o pată de ulei sub motor.
Nervos, a tras cu putere de cablul care deschidea capota şi rămâne cu el în mână.
După ce s-a chinuit o oră ca s-o desfacă, verifică joja şi mai completează cu ceva ulei, cumpărat din staţie.
Simţeam că păşisem cu stângul în concediul acela, dar speram ca totuşi să văd marea.
Deja începuse să se însereze. La lumina becurilor care fugeau prin dreptul geamului meu, vedeam cum prin ventilaţie, intră un fum ca un gaz ucigător, dar am tăcut.
Vroiam să fac baie în mare, cu orice preţ.
Când am ajuns la punctul de descărcare, mă uit la palmele mele. Erau negre. „Ce naiba, se ia vopseaua de pe Negruţu?”, m-am întrebat.
Ne-am dat toţi trei jos şi ne-am dus în spate ca să deschidem uşile. Erau pline cu stropi de ulei negru. „Ce dracu-i asta?”. Deschidem şi…nu ne venea să credem, marfa era neagră de fum.
Ne-am uitat unul la altul şi ne-a pufnit râsul. Arătam ca doi indieni pregătiţi de atac, doar albul ochilor ni se vedea în noapte.
- Lasă că-l sun pe Ovi. Are el un cumnat care recondiţionează maşini de epocă. Să vină să-şi dea cu părerea.
- Sunt ălea două şuruburi de la pompă, trebuie schimbată garnitura, i-am spus, sigură pe mine.
- Tu nu vezi că e plin motorul de ulei? Nu-ţi mai da cu părerea, că tu nu eşti mecanic.
După vreo oră, a venit prietenul nostru, cu cumnatu-meseriaşu.
- Mă, voi vă duceţi sau v-aţi întors de la mare, că prea sunteţi negri. Am început toţi să râdem ca să facem haz de necaz.
S-a uitat cumnatul la motor, s-a dus în spatele maşinii, a luat pe vârful unui deget ulei de pe uşă, l-a studiat cu atenţie şi a dat verdictul: „se amestecă uleiul cu apa, deci e garnitura de chiulasă.”
- Nu e adevărat, i-am spus hotărâtă, sunt ălea două şuruburi de la pompa de ulei.
S-au uitat toţi trei, ironic la mine, apoi unii la alţii şi şi-au văzut mai departe de discuţiile lor, între bărbaţi.
- În noaptea asta veniţi şi dormiţi la mine, iar mâine mergem la un service, unde cunosc eu un mecanic bun, a zis Ovi într-un târziu. Dar Negruţu doarme-n maşină.
Amicul nostru locuia la etajul zece al unui bloc din Drumul Taberei. Nu-mi plăcea deloc acolo sus. Avea un balcon lung şi îngust şi parcă se mişca atunci când păşeam, iar dacă mă uitam şi-n jos, îmi venea să mă sinucid.
- Acum fii şi tu o gazdă primitoare până la capăt şi lasă-l să doarmă pe preşul de la uşă.
Ţi-ai găsit Negruţu să stea singur la uşă. Dimineaţă dormea lângă patul nostru, iar casa era plină de păr.
- Bună dimineaţa. Nu te enerva de dimineaţă, că-ţi strici ziua. Lasă că aspir eu şi spăl pe jos înainte să plecăm.
După ce am mâncat, am plecat la service-ul cu pricina, cumpărând încă un bidon de ulei, din drumul nostru.
Am parcat în curte şi a venit mecanicul grăbit, chemat de Ovi. S-a uitat sub capotă, apoi s-a dus în spate la uşile stropite de ulei, a luat între două degete lichid de pe uşi şi le-a frecat între ele, zicand:
- E clar. Garnitura de chiulasă este arsă. Trebuie s-o schimbaţi.
- Nu e adevărat, domne. Sunt ălea două şuruburi de la pompa de ulei, mă trezesc vorbind.
După ce a plecat meseriasu lu peşte prăjit, i-am spus prietenului nostru:
- Ai acasă o copertă de caiet? Vreau să fac o garnitură.
Cum am ajuns în faţa blocului, Tony s-a apucat să desfacă cele două şuruburi de la pompă. A scos garnitura şi a venit cu ea sus.
În tăcere, s-a apucat să decupeze, dintr-o copertă de plastic a unui caiet vechi, urmărind conturul garniturii originale.
După ce a terminat, s-a dus jos, a montat amândouă garniturile şi a pus la loc, capacul cu cele două şuruburi.
Nu mai curgea uleiul.
- Lili, să vii să-mi repari şi mie maşina.
- Nu mă pricep la motoare, dar am intuiţie. Hai să plecăm. Mă aşteaptă marea.
- Nu cred că ar fi bine să vă riscaţi. Eu vă sfătuiesc să vă întoarceţi acasă, mai sunt destui kilometri până acolo şi cine ştie ce se mai poate întâmpla.
- Ai dreptate! Mai bine ne întoarcem. Cine o să ne tracteze aşa o distanţă mare!
- Te urăsc Ovidiule! Ce te bagi ca musca-n lapte? I-am zis, aruncându-i fulgere din ochi.
„Sigur are ceva intenţii ascunse”.
Am făcut stânga-mprejur spre Braşov, urmaţi de maşina iubitului nostru prieten, care avea de gând să ne întoarcă vizita.
Cu cât mă depărtam mai mult de apă, cu atât sufletul meu se tânguia şi lăcrima de dor.
Asta e, n-a fost să fie.
Pe la Azuga, cum mesteca bărbatu-meu în cutia de viteze, am auzit un zgomot sub noi.
- Nu mai intră-n viteze, s-a stricat cutia.
A sunat un prieten, care o luase înainte. A scos chinga şi a legat-o de cele două maşini.
- Treci la volan, eu te tractez cu maşina lui Ovidiu, vezi să nu pui frănă bruscă.
- Nu vreau să conduc bus-ul. Îmi laşi mie treaba cea mai grea. Sunteţi doi şoferi. De ce nu faceţi voi, treaba asta împreună?
N-am avut nici o şansă de izbândă, a fost foarte categoric.
În încercarea de-a scoate Renault-ul din inerţie, a accelerat până ce discul de ambreiaj a început să scoată fum.
Am pornit de pe loc, încet, încet. Aveam emoţii şi inima îmi bătea cu putere.
A fost cea mai cumplită experienţă din viaţa mea, parcă trăiam un coşmar:
Când avea o maşină în faţă, trebuia să reducă viteza iar eu trebuia să frânez, după care iar accelera, chinga se întindea şi începea să patineze.
Îl vedeam prin geamul din spate cum gesticula din mâini. Era nervos.
Cel mai greu a fost pe drumul de la Pârâul Rece la Râşnov Între curbe accelera foarte tare iar eu mă vedeam nevoită să pun frână ca să nu intru în el.
Mă dureau toţi muşchii şi-mi zvâcneau tâmplele de încordare. Simţeam că nu se mai sfârşeşte drumul şi că nu mai ajungem odată, acasă.
Când, în sfârşit am văzut poarta deschisă, în dreapta drumului, am simţit o uşurare. Reuşisem să ajung cu bine.
Dar, rotind volanul, şi intrând pe poartă, am auzit un zgomot de tablă zgâriată şi am simţit că maşina s-a agăţat în ceva pe partea dreaptă.
Epuizată, m-am dat jos şi cu ultimele puteri am ocolit maşina, ca să văd ce-am făcut: pe o lăţime de vreo zece centimentri, tabla era lipsă şi făcută sul spre capătul maşinii, ca o cutie de conserve.
- Nu eşti în stare de nimic! uite ce-ai făcut la maşină!
Atunci mi-am promis că: „În viaţa mea nu îmi mai iau gioarse”

Bicaz septembrie 9, 2009

Parcarea, Salonik, Bulgaria septembrie 2, 2009

Parcarea
Pentru ultima zi de plajă, ne-am hotărât să mergem în Fourkas, pe partea cealaltă a peninsulei Kassandra.
Am parcat maşina în prima parcare din oraş, pentru că era goală şi nu ştiam dacă voi găsi loc mai spre centru. După ce am oprit maşina, a zis Jiji:
- Uite ce scrie acolo: “Parking ydiotes”.
- Lasă că zice de mine, nu de voi. Nu e nici un semn cu parcarea oprită.
Am luat-o direct spre plajă şi ne-am întins la soare, în dreptul unor căsuţe de vacanţă. Nu-mi plăcea, că nu prea era nici un pom, ca să ne facă umbră şi soarele începuse să ardă.
La prânz, pe când nisipul începuse să-mi încingă tălpile, am plecat la un hotel cu piscină, de pe plajă- unde fetele fuseseră cazate în urmă cu câteva veri. Ne-am tolănit câteva ore în şezlonguri, am mâncat şi după amiază ne-am întors înapoi, să ne mai bronzăm şi să facem poze cu apusul după Olimp.
Seara, când ne-am întors în parcare…durere: maşina era lovită şi zgâriată pe partea ailaltă.
- Da…e zgârietură de cheie şi aici i-a dat un pumn, le-am spus la fete. Nu mai puteam de nervi. Probabil parcarea aparţinea hotelului, care se desfăşura în continuare, de-a lungul şoselei. Parcarea era plină, la acea oră, de maşini, dar tot nu vedeam nici un semn cu parcarea oprită şi probabil nu eram prima care parcase acolo fără să fii avut legătură cu hotelul.
- Ce idioţi, ăştia nu ştiu că maşinile au casco? Dă-mi marker-ul din bord, i-am spus lui Simi, plină de draci.
- Ce vrei să faci? Să scrii oprirea interzisă?
- Nuuu, le-am spus, dându-mă jos din maşină. Cum se termina parcarea, începea hotelul- o clădire cu un etaj lungă ca un cârnat. În colţul ei era o plăcuţă cu numele hotelului. Am scris pe ea…HOTEL YDIOTES.
- Lili, tu nu eşti normală, dacă te vedea careva? a zis Simi îngrijorată, dacă vin după noi?
- No…acu se asortează cu parcarea. Gata, m-am răcorit. Să vină, trag pe dreapta şi îi aştept.
Făceam eu pe viteaza, dar, pe când mă uitam în retrovizoare…mi se vedeau doar frunzele.

Salonik
Mare înghesuială în Salonik, mare problemă cu parcarea. Când, în sfârşit am găsit un loc de parcare, a trebuit să căutăm tichet de parcare pe la magazinele vecine.
Vestigiile istorice romane, contrastau cu blocurile înalte care le înconjurau, parcă Bin La Den trăsese o bombă, între blocuri.
Mi-a plăcut că era mult tineret pe străzi, se iubeau, n-aveau nici o grijă şi erau fericiţi.
Ce m-a împresionat a fost Biserica Sfântul Dumitru, un amestec de stiluri.
A fost construită în secolul nouăsprezece peste vechea biserică datând din secolul doisprezece. Ca să ajungi în vechea biserică trebuia să cobori la subsol, pe o uşă…aproape de mijlocul bisericii.

Bulgaria
Înainte să plec în această excursie, auzisem despre Bulgaria, că este o ţară înapoiată cu bandiţi la drumul mare şi multă sărăcie.
Ei bine…n-a fost aşa aşa. La ducere, am văzut că au autostrăzi şi tunele-autostrăzi prin munţi, dar că nu au vile pompoase ca ale noastre.
(Tunelele noastre unde dracu sunt? Că şi noi am primit fonduri să le construim!
Mama lor de hoţi!
Eu cred că au început să sape tunelul din mijloc şi nu mai găsesc capătul.
Şi-au spus că, dacă tot nu mai dau de capăt, ce-ar fi să-şi construască acolo nişte viluţe.
Cum o fi să deschizi geamul şi să dai de pământ şi noroi?
Şi-or luat şi maşini, dar nu prea au pe unde să le mâne cu viteză.)
Ne-am hotărât să facem drumul de întoarcere din două bucăţi şi să înoptăm la Bansko, o staţiune montană din Bulgaria.
Din drumul principal care ducea la Sofia, trebuia să deviem de la traseul spre casă, aproximativ 60 km, prin munţi.
Începuse să se înopteze când am făcut dreapta şi…să fiu a nabii, că şi şoseaua aia era proaspăt asfaltată.
Îmi era teamă să nu fim atacaţi şi mereu mă uitam în oglină, ca să văd dacă nu suntem urmăriţi. Îmi imaginam o abuscadă în care o maşină îmi tăia calea şi alta îmi bloca schimbătorul pentru Rachetă. Dar cum nu puteam să zbor, îmi pregătisem- pentru orice eventualitate, “muniţia de război”, în buzunarul portierei. Nu aveam de gând să mă predau fără luptă. Mă gândeam că maşina ar fura-o…dar cu hainele noastre ce naiba să facă?
Cred că le-ar fi aruncat pe şosea, din mersul maşinii şi noi le-am fii adunat: “Asta-i a mea, asta-i a ta.”
Când am ajuns cu bine, nu-mi venea să cred că nu se luase nimeni de noi…nici măcar un claxon.
Am găsit un hotel: Banderitza, pe care, dacă ar fii scris numărul de patru stele, zău că nu am fi intrat. Nu-mi venea să cred…10 euro pe noapte. “Sigur nu are mic dejun inclus”, mi-am zis.
Frumos hotelul: era dotat cu de toate, Spa, restaurant, bar, lift, mobilă numai din lemn masiv antichizat, tv, frigider, baia super dotată şi o curăţenie… de ţi-era milă să calci pe parchet şi…internet moca, la bar şi în hol.
Super, în Grecia era 5 euro, ora de internet.
Prima noapte în care am putut să mă odihnesc, fără să-mi fie cald şi să mă sufoc, sau să mă bâzâie ţânţarii, în locul aerului condiţionat.
Am dormit cu geamul deschis ca să intre aerul curat, de munte. Mă simţeam acasă.
Dimineaţă, m-au trezit clinchete de clopoţei. Clopoţei care aveau diferite tonuri, iar împreună, sunau ca un cântec de Crăciun. Bănuiam că este o turmă de oi, pe stradă, dar nu mă puteam da jos din pat, de oboseală. Parcă-mi atârnau nişte tălăngi, de picioare.
M-au trezit fetele mai târziu cu cafeluţa- aşa cum făceau ele în fiecare dimineaţă, de când eram în excursie. (Doar eu eram şoferul şi trebuia să mă odihnesc, ce puii mei).
Cum m-am dat jos din pat, primul lucru a fost să mă uit pe geam să văd dacă mai e maşina în parcare. Era acolo, cu geamurile aburite.
După ce am coborât la recepţie, am băgat-o pe Simi la înaintare:
- Hai să încercăm, să vedem, poate ne dau şi să mâncăm. Întrebi tu, Simi?
Daaa. Aveau trei meniuri la alegere…cu pâine prăjită. După ce am liniştit teniile din noi, ne-am luat rămas bun de la fata care ne-a servit şi am ieşit în stradă.
Într-adevăr trecuse o turmă de oi pe acolo…erau căcăreze pe şosea.
Ne-am plimbat puţin prin staţiune şi oraş. Am rămas impresionată de cât de multe hoteluri existau şi toate noi, altele erau în construcţie. Am nimerit şi în partea veche a oraşului cu clădiri din piatră, conservate prin nu ştiu ce fundaţie.
Am băut multă apă rece, de la cişmea- captată probabil dintr-un râu. Apă adevărată, fără gust…nu ca aia din Grecia.
Am vizitat biserica din centru, unde m-a impresionat faptul că sculpturile erau cu influenţe turceşti, biserica era mult mai lată şi că la intrare era un loc special amenajat- pentru femeile aflate în perioada aia delicată a lunii- cu băncuţe şi separat de restul interiorului, cu un gard.
Dar… ca la noi: părintele predica în faţa altarului, iar în biserică babele stăteau pe scaune, la o bârfă.
Era un zumzet, de nu mai auzeam preotul (asta…nu pentru că aş fii înţeles ceva)
Era târziu, trebuia să ajungem şi la mănăstirea Rila.
Am intrat din nou în drumul naţional şi ne-am îndreptat spre Sofia. După 80 km, am făcut din nou dreapta. Trebuia să mergem alţi 60 km până la mănăstire.
La un moment dat am văzut pe stânga, nişte maşini vechi, cocoţate pe un acoperiş. Am oprit să văd ce-i pe-acolo. Erau maşini şi motoare vechi care mai funcţionau. Proprietarul ne-a explicat, mai mult prin semne, că aşteaptă clienţi din Germania.
Din satul Rila, până la mănăstire, am intrat într-un defileu. Drumul era foarte aglomerat, era o sărbătoare de-a lor, pentru că pe stânga şoselei, erau tarabe cu fel şi fel de mărunţişuri, iar pe dreapta întinseseră o horă. Era plin de maşini şi oameni care mergeau pe marginea drumului. Mai încolo, poliţia veghea circulaţia.
Am mai mers vreo 20 km prin munţi, iar, când în sfârşit am ajuns la mănăstire, abia am găsit un loc de parcare cu plată.
Înainte să intru, eram convinsă că în această mănăstire voi găsi o…”afacere”.
În curtea interioară şi în biserică, erau mulţi credincioşi, de toate vârstele- aglomeraţie ca pe strada Republicii din Braşov.
Ce nu mi-a plăcut a fost faptul că toată lumea aprindea lumânările în biserică, ceea ce era paradoxal cu faptul că nu aveam voie să pozăm înăuntru.
Dintr-un sfeşnic uriaş, o lumânare a căzut pe jos, stingându-se, iar alta s-a înmuiat de la mijloc şi s-a îndoit.
“Cineva şi-a pus o dorinţă, poate şi-a dorit sănătate…poate fericire…sau poate un trai mai bun…sau…toate astea le-a dorit pentru copilul lui” mi-am spus.
Aşa că le-am ridicat, le-am aprins de la alte “speranţe” şi le-am înfipt în suportul trepiedului. Un călugăr aflat lângă moaştele Sfântului Ioan, impresionat de gestul meu, s-a apucat şi el să aşeze lumânările căzute, la locul lor.
Trecând prin faţa icoanelor, am văzut că fiecare creştin bulgar, punea un bănuţ pe marginea tabloului. “Probabil îşi puneau o dorinţă.”
Pe un scaun, aşezat pe o hartie, am văzut un cozonac. Mi-am rupt o bucată şi am început să mănânc, aşezându-mă mai spre ieşire, ca să am o privire de ansamblu, asupra a ceea ce se întâmplă în biserică.
Atunci, am văzut cum călugării, luau bănuţii şi îi băgau prin buzunare, iar lumânările- abia aprinse…crimă şi pedeapsă…le luau mănunchi, le stingeau dintr-o mişcare şi le aruncau, undeva pe jos, într-o cutie de metal.
Am vrut să filmez fazele alea, dar, un călugăr, cu ochi de vultur, a venit repede la mine şi mi-a spus că nu e voie să filmez.
- Se strică picturile afumate? l-am întrebat. Dar nu mi-a răspuns.
Am ieşit în curtea mănăstirii. Vroiam să merg la toaletă, iar, când, în sfârşit am găsit-o, n-am putut intra de miros. Atunci am constatat, că nu era aşa de urgent.
De la magazinul din curtea bisericii, ne-am cumpărat pentru noi câte o candelă şi una s-o facem cadou lui Tali.

Mai aveam vreo 170 km până la graniţă şi eram îngrijorată, acul combustibilului se apropia de ultima linie. Trebuia să alimentăm. Deja mă vedeam împingând până la pompă.
După ce ne-am oprit la câteva staţii, care nu vroiau decât plata în leva, am găsit în sfârşit o pompă în valută.
Cu mult înainte de podul de graniţă,(care arăta ca după bombardamentul de la Plevna) iar se aprinde afurisitul de bec.
- Ce ar fii, Lili, să rămânem fără benzină, aici, pe pod, ca să vedem apusul? zise Jiji.
- Ar fii super. Aş opri şi aş spune că am rămas fără benzină, dar, dacă ne acuză grănicerii de “subminarea” podului?
Din lumina zilei de luni, o să vedem doar o rază, strecurată printre gratii.

Turnul Alb- Salonik

Biserica Sfantul Dumitru- Salonik
Vestigii romane- Salonik

Salonik

Biserica Sfantul Dumitru

Salonik

Vestigii romane- Salonik

hotel Banderita- Bulgaria
Bulgaria

Babele la biserica din Bansko

Biserica din Bansko

Biserica din Bansko
Crasma in Bansko

Targ de vechituri- Bulgaria

Manastirea Rila- Bulgaria

Manastirea Rila

Manastirea Rila- Bulgaria

Manastirea Rila
Tunel in Bulgaria

Puterea unei virgule septembrie 1, 2009

In cadrul unui experiment sociologic, unei grupe de 50 de oameni in care erau in mod egal femei si barbati i s-a dat un text si insarcinarea sa aseze in cadrul acelui text o virgula.
Textul era: “Daca barbatul ar sti realmente valoarea pe care o are femeia ar merge in patru labe.”
Toti barbatii au asezat virgula dupa cuvantul “are”.
Toate femeile au asezat virgula dupa cuvantul “femeia”.

Muntele Athos august 30, 2009

Vacanta in Ellatha august 27, 2009

Ce moacă ai! august 25, 2009

Sotul catre sotie: “Ai vazut-o, draga, pe tanara aceea care zambea la mine?”
Sotia: “Nu-i nimic iubitule si pe mine m-a bufnit rasul cand te-am vazut prima oara…”