În acea seară, întinsă în patul din odăiţa mea de culcare, nu mai simţeam tristeţea din singurătatea-mi spărgânduse ca un ecou de pereţii mansardei, luminaţi doar în dreptul ferestrei de becul ce stăjuia şoseaua, ci era mai mult de atât: tavanul înalt până la cer se sprijinea pe pereţii reci şi goi ca ai unei cripte. Râul de lacrimi lăsaseră răni adânci în ochii-mi plânşi, spălâcind culoarea irisului cândva negru. Venele tâmplelor zvâcneau ca nişte şerpi aflaţi în delir, producându-mi o durere insuportabilă în cap, raţiunea topindu-se în fierbinţeala vascoasă a ceea ce cândva se numise creier, sau ce-o fi fost. Bătăile puternice ale inimii fură acoperite de zgomotul parchetului vechi de stejar, pocnind tot mai aproape de mine. Forma unei umbre ciudate prinsese contur pe netedul pereţilor şi al tavanului suspendat de colţurile nopţii, ondulându-l ca un acoperiş de tablă în rafalele furtunii. Jumate de gheară îmi înjunghie pieptul, iar cealaltă îmi apăsă degetul arătător de la mâna stângă. Sosise sfârşitul. Tot filmul vieţii mele începu să se deruleze pe pânza peretelui din faţa mea, în alb şi negru.
Atunci am zvâcnit în sus. Îmi adusesem brusc aminte:
NU-MI FĂCUSEM TESTAMENTUL!
Da! Nu puteam să las în urmă, aşa cum făcuse un renumit rapsod de muzică populară, scandal şi haos. Trebuia să-mi împart lucrurile după cum credeam eu de cuvinţă, ca să nu se işte bătăi, ca la împărţeala de aghiazmă din ajunul pomenirii vreunui sfânt. Am pus siguranţa şi m-am aşezat să-mi scriu ultimele dorinţe la măsuţa de lângă ferestră:
„Viaţa mea s-a terminat aici pentru că aşa mi-am dorit eu. Dacă va trebui să-mi cer iertare pentru vreo greşeală de-a mea o s-o fac, dacă nu…atunci oricum o să vă iert.
Încerc să nu las prea multă mizerie în urma mea, dar altă cale mai uşoară n-am găsit.”
Dragă Cristina,
îţi sunt recunoscătoare că mi-ai deschis ochii spre lumea virtuală şi că datorită ţie mi-am făcut atâţia prieteni minunaţi pe net. Îţi las laptopul şi te rog să-mi saluţi amicii virtuali şi să-i rogi să-mi mai acceseze din când în când blogurile, dacă le face plăcere, ca să-mi facă raiting post-mortem, pentru că am citit eu într-o carte că soarta noastră pe lumea ailaltă depinde de cât de mult am fost băgaţi în seamă pe Pământ.
Îţi las ţie aparatul, dacă-l vrei! I-am schimbat de curând bateriile dar nu ştiu de ce naiba a murit de tot! S-ar putea să fi făcut scurt, dar nu-i nimic, mai este încă în garanţie”
Mă tot întrebam cui să-i las cele două televizoare, moştenite din căsătoria mea eşuată. Cui îi trebuie televizor când acu sunt la modă plasme mari cât ecranele de cinema?
„Dragă tati,
spre bucuria mamei, îţi las ţie televizorul ăla mare cu ecran plat, despre care ştii că fostul meu soţ şi-l făcuse cadou de ultimul Crăciun petrecut împreună, iar cel mic te rog să-l bagi în coteţul căţeilor, că tare mi-era drag de Negruţu când adormea instantaneu uitându-se la politicienii noştri.
„Mamă,
sunt convinsă c-o să mă îngropi în locul ăla de veci pe care l-ai cumpărat pentru matale cu credit bancar. Sper că nu l-ai ipotecat. Nu de altceva dar vreau să-i dai lui popa Cioacă frigiderul şi maşina de spălat, unul pentru ca să-mi ţină slujbă de inmormântare şi cealaltă (sau cum o vrea el) să-mi schimbe locul de veci cu altul mai la deal, fiincă am auzit că acolo în vale unde ai matale terenul de îngropăciune, bălteşte apa şi numai la gândul ăsta mi se face pielea găinii.
Să nu dai de pomană până nu-ţi trimet eu un semn, că de nu m-o primi Sfântul Petru în Rai, n-are rost să cheltui banii dăgeaba şi te mai rog ca nu care cumva să-mi dai hainele de pomană, că-s aproape noi. Mai bine faci troc cu vecina de la colţul străzii, ştii tu, aia cu magazinul universal şi spune-i să-ţi dea la schimb bobiţe pentru căţei.
Şi când ţi-o cere părintele tecstul pentru slujbă, să nu care cumva să mă vorbeşti numai de bine, că ştii că nu-mi place.
Mai bine povesteşte-i de noaptea aia de toamnă târzie, când bătea alizeul prin curte, iar matale, care aveai piciorul în ghips, m-ai rugat să te duc la wc-ul din fundul curţii.
Mai ţii minte cu ce putere a trântit vântul uşa budei, de-ai rămas închisă acolo mai bine de-un ceas? Mă jur pă Boc că uitasem complet de matale. Noroc cu tata că venise de la serviciu şi a întrebat: „unde-i mă-ta?”…fu şi norocul meu că nu m-ai putut prinde.”
„Pentru cei care veniţi să vă întristaţi sau să vă uşuraţi la căpătâiul meu, vă rog să nu fiţi penibili şi ipocriţi când preotul vă va spune să vă luaţi rămas bun de la mine pentru ultima oară. Să nu mă pupaţi rece, în silă şi din obligaţie aşa cum aţi făcut la moartea amicului nostru B.
Prefer să păstraţi un pic de decenţă.
Post scriptă: Am uitat. „Mami, să nu-l aduci pe Negruţu la mormântul meu, că disperatul ăsta va crede că ne jucăm de-a faţa-scunselea.
Şi încă ceva: Te rog frumos să nu-mi laşi florile să moară!”
„Vă pup cu respect şi vă aştept!”
Se făcu ziuă. Soarele spijinit pe capătul grădinii, îşi strecură câteva raze prin dantela perdelei încercând să-mi agaţe privirea. Am deschis geamul şi un miros de pământ reavăn îmi inundă plămânii. Pe creanga încă neînmugurită a unui copac ce dădea să-mi intre în casă, triluia de zor o pasăre colorată.
- Cip, cip…cirip
- Bună dimineaţa! Uite-acum vin la plimbare.
Am lăsat fereastra deschisă să intre aer proaspăt în casă şi am citit din nou biletul.
M-a pufnit râsul şi mi-am spus că…”nu merită nimeni aşa un sacrifiu, sunt puţin nebună şi cred că mă chinuie talentu”.
Împăcată cu gândurile mele, am ieşit din casă ca să-mi scot căţeii-n grădină, închizând bine uşa după mine.
Venise Primăvara!
Părerea voastră