Suflet de câine martie 14, 2010

Adevăratul caracter al unui om se vede atunci când are puterea, dar totuşi n-o foloseşte.

L-a văzut de la depărtare târându-se pe marginea drumului care traversează oraşul.
Au podidit-o lacrimile şi un val de tristeţe i-a inundat sufletul.
Robi, fusese un căţel flocos şi roşcat, se aciuase pe lângă blocul unde locuia de ceva vreme, iar acum îşi târâia picioarele din spate ca pe nişte bucăţi de cârpă. S-a apropiat de el cu inima strânsă şi atunci a văzut că un picior din spate îl avea strivit şi coloana vertrebrală frântă. A citit în ochii câinelui durere şi a pufnit-o iar plânsul. L-a strigat şi a încercat să fluiere cu gândul să-l ducă departe de şoseaua ucigătoare, care probabil îl schilodise şi să-i dea ceva de mâncare. Robi, plin de noroi şi sânge s-a târât după ea până în faţa magazinului.
- Aşteaptă-mă aici, i-a spus căţelului. Parcă înţelegând, el s-a uitat cu ochii lui umezi în sus, vrând parcă să spună: „fie-ţi milă de mine”.
A intrat in măcelărie şi a cumpărat o bucată de carne, rugând vânzătoarea să i-o taie mărunt.
N-a vrut să mănânce. A rămas uitându-se lung după ea cum se depărtează plângând spre scara blocului unde locuia.
A doua zi de dimineaţă, în drum spre serviciu, a făcut un ocol ca să vadă ce face căţelul.
Singurul mod în care putea cât de cât să-i aline suferinţa era o vorbă bună şi ceva de mâncare. O vecină era lângă el, în iarba udă de roua dimineţii.
- Nenorocitul dracului. N-a avut loc de câine, mi se rupe sufletul de el, zise femeia plângând, iar lacrimile îi şiroiau pe faţă.
- Cine a făcut asta?
- Criminalul de la 3, a dat dinadins cu maşina peste el, cică nu l-au lăsat câinii să doarmă toată noaptea.
„Criminalul” avea un Logan bleumarin, locuia la parter şi avea ca meserie paznic de oameni. Niciodată nu-l plăcuse şi nu pentru că abia-i răspundea la salut , rece şi cu o jumătate de gură, ci pentru că simţea că este un ticălos, un om fără scrupule care nu s-ar fi dat îndărăt de la nimic ca să-şi atingă scopul. Era convinsă că avea o plăcere perversă ca să chinuie alte fiinţe nevinovate. Din nefericire presupunerile ei se adeveriseră.
Seara, după ce s-a lăsat întunericul, cu gânduri răzbunătoare, a plecat să ducă gunoiul. A trecut pe lângă maşina parcată pe trotuar, a ocolit-o cu cheile-n mână, dar n-a avut curajul să le înfingă din mers în caroseria albastră. Cu inima grea, s-a rugat la Dumnezeu ca să se facă dreptate.
Într-o după-amiază, pe când se întorcea acasă, văzu în faţă cum toate maşinile ocolesc ceva de pe sensul ei de mers. Era Robi trântit în mijlocul drumului.
„Probabil că îşi doreşte să moară” şi-a spus cu lacrimi în ochi. I-a salvat viaţa chemându-l din mijlocul drumului, dar s-a întrebat dacă nu era mai bine să fi chemat doctorul veterinar să-i curme suferinţa.

- Nu vă supăraţi, am auzit că faceţi mobilă la comandă, o acostase o doamnă, pe care o cunoştea doar din vedere. Am vrea să ne faceţi şi nouă o mobilă în bucătărie.
Femeia avea cam patruzeci de ani, plinuţă, blondă cu ochi albaştrii, cu o faţă senină şi prietenoasă. Ştia despre ea doar că locuieşte în blocul vecin.
- Sigur, vin să vă iau măsură. Unde locuiţi?
- În scara asta, la apartamentul trei, spuse, ridicând mâna dreaptă cu arătătorul în sus.
Ticălosul era acasă. Le-a deschis uşa. Încerca să schiţeze un zâmbet de bun venit, dar, doar colţurile gurii se ridicaseră în sus, zugrăvindu-i pe faţă o grimasă.
„Cum poţi fi atât de nenorocit?” îl întrebă în gând, străfulgerându-l cu privirea, fără să-i pese ce se citeşte pe chipul ei în timp ce gura ei vorbea cu totul altceva, pe un ton distant şi rece.

După ce mobilierul a fost gata, i-a sunat şi le-a spus că vor veni să le monteze bucătăria a doua zi de dimineaţă.
Mai avea ceva de făcut. L-a scos din atelier pe căţelul ei negru, spunându-i:
- Vino până afară! Ai de făcut o treabă.

Soţia încântată de noua bucătărie s-a apucat s-o şteargă şi să-şi aşeze vasele şi paharele prin dulapuri şi vitrine, iar el stătea ca tâmpul în uşă, admirându-şi achiziţia.
- Nu-i aşa că e frumoasă? Am ales bine culoarea ca cafeaua. Se asortează cu gresia şi faianţa. Să vezi ce-o să plesnească de invidie toţi vecinii. Dar ce miroase aşa urât?

- Tu nevastă! Nu ştiu ce se întâmplă dar de câteva zile la noi în casă miroase-a căcat.
S-o fi înfundat canalizarea? Sau de afară vine mirosul?

În acea dimineaţă Robi nu mai era în grădiniţa cu flori şi iarbă de lângă alimentară. S-a uitat disperată spre autostradă. Nu era pe şosea.
- Robi nu mai e. L-au luat hingherii, spuse o vecină cu un glas plin de tristeţe. Poate e mai bine aşa. Nu se mai chinuie.