Un tip intra in farmacie si cere un pachet de prezervative.
− Ce numar doriti? Intreaba farmacista.
− Sant pe numere? Habar nu am ce numar ar fi bun.
− Luati tabla asta cu gauri de diferite marimi si mergeti la toaleta sa vedeti.
Dupa minute bune tipul revine.
− Ei ce numar sa fie? Intreaba farmacista.
− Da-le dracului de prezervative, cat face tabla?
Un tip vine acasa si-si gaseste sotia dezbracata pe hol
facand spagatul .
-Ce faci aici draga, intreaba sotul ?
-Uite dragul meu ! Am facut yoga aici pe hol si nu mai pot sa ma ridic ca mi s-a lipit pasarica ca o ventuza de gresie.
Incearca tipul sa o ridice, nu reuseste ! Cheama si vecinul sa-l ajute, nimic.
-Nu ai un ciocan sa spargem gresia din jurul pasaricii, intreaba vecinul ?
- Esti nebun? zice sotul …. O placa costa 150 de euro! Mai bine ma duc sa chem salvarea!
Pleaca tipul si cand vine, vede ca vecinul se juca cu tzatzele nevestii.
-Tu ce dracu faci acolo, mah?
-Pai m-am gandit sa o excit… sa se umezeasca …. poate putem sa o impingem in bucatarie ca acolo ai gresie ieftina!
L-am dus în abisuri. Acolo am descoperit nişte locuri neştiute chiar şi de mine. În adâncuri, unde lipsa oxigenului ne-a dat o stare de agonie şi extaz. Trupuri lunecoase de şarpe, înaintând printre braţele noastre ca nişte tentacule otrăvitoare, iar spiritele sângerii au devenit meduze clopot, vibraţia lor unduind până dincolo de privirea lacomă, ameţită de simţuri.
Mătase de vapori fierbinţi s-a ridicat spre cer din trupurile îmbătate de iubire, amestecându-se cu o briză călduţă de primăvară, declanşând urlete de tunet şi scânteieri de stele în trupurile noastre.
Un torent ne-a umplut toţi porii pielii, inundându-ne malurile şi rupând zăgazurile finţelor noastre.
Dincolo de orice urmă de civilizaţie, încinşi de căldura soarelui şi răcoriţi de valurile înspumate ale mării, am trăit cea mai pură poveste de dragoste, până într-o dimineaţă când l-am găst pe plajă, lângă scheletul din lemn. Repara barca. Deşi cuvintele erau de prisos, a ţinut neapărat să-mi dea o explicaţie:
- Ştii, mi-e dor de casă.
Nu înţelegeam cum de mai e loc în inima lui pentru altceva şi probabil de altcineva în afară de mine. Mă durea. Începuse iar să vorbească, dar nu-l mai auzeam. Nori negri se arătau în zare. M-am aruncat în valuri, afundându-mă în jumătatea mea de lume, acolo unde fluxul lacrimilor mele ar fi inundat orice insulă pustie.
Atunci am văzut ca prin ceaţă ceva strălucitor. Era peştişorul auriu.
- Tu! Numai tu eşti vinovat, peşte idiot, i-am spus fâţei, luând-o la fugă înot după el.
- Stai! Vreau să-ţi fac o propunere, zise iar având grijă să păstreze o distanţă de-o coadă în faţa mea.
- Bine. Hai, spune repede până nu mă răzgândesc, i-am zis ticălosului, scoţând spume de nervi.
- N-ai vrea să zbori? Mai ai dreptul la o dorinţă şi scapi şi de ăia doi solzi de pe fund.
- Pentru faptul că m-ai întrebat, ai o bulă roşie de la mine. Şi în locul la solzi să-mi crească pene? Mă, tu chiar crezi că-s proastă? Cum aş putea să zbor cu două pene? O să arăt ca un pinguin care-i cade puful.
- Nuu, am un trusou complet de pene la ofertă. Nu-mi place să rămân dator.
Începu să bolborosească ceva în peşteşte, mişcându-şi gura dintr-o parte într-alta şi dându-şi ochii peste cap, ca vrăjitoarea Samantha.
Nu apucai să-i spun că-l arunc pe mal dacă o peceşte iar, că pielea începuse să-mi crape şi să-mi iasă pene pe braţe şi puf pe lângă cei doi solzi.
- Solzii sunt tot acolo, mincinosule. Cu mâna mea te marinez.
- Da, dar o să poţi zbura, spuse după care dispăru în ceaţa apei.
Decorată de război ca un indian, am ieşit cu greu la suprafaţă, să caut o pistă de decolare pentru păsări.
Medicul iese transpirat din sala de operatii. Se intilneste cu un alt medic care il intreaba ce s-a intimplat. La care acesta raspunde: – Am avut o operatie foarte grea. Pacientul, un politist, nu prezenta activitate cerebrala. I-am deschis calota craniana si nu imi venea sa cred ochilor. Era goala. Doar un fir de atza. Timp de 4 ore, m-am gindit daca sa tai atza sau nu. Pina la urma, am taiat-o. Si ce crezi ca s-a intimplat? – Ce s-a intimplat? – I-au cazut urechile. 
După şedinţă, il capo di tutti capi îl cheamă pe Ion, şeful mafiei româneşti, la el.
- Auzi, Ioane, tu ai vilă din asta cu 2 etaje, cum am eu?
- Nu, răspunde Ion.
- Dar Mertzane ca ale mele, ai?
- Nu.
- Dar lanţ din ăsta gros cât 2 degete, de aur, ai?
- Nu.
- Măi, păi ce mafiot eşti tu? La congresul următor să nu te aud că nu ai ce ţi-am zis azi, clar?
Merge Ion acasă şi îl strigă pe servitorul lui, Ghiţă.
- Ghiţă!!! Dărâmă ultimele 3 etaje de la casă, vinde elicopterele şi cumpără Mertzane, iar câinele du-l în casă, că lanţul lui trebuie să-l port eu…
- Ăăă, ce arătare! Eşti mutantă?
- Nu! Doar mi-am făcut mutaţia pe insula asta. Cum te cheamă?
- Ursaki, zise bărbatul sprijinindu-se în coate, ca să mă vadă mai bine şi icnind probabil de durere.
Nu apucaserăm bine să ne studiem moacele că din spatele meu se auzi un zgomot ca de tunet. Am întors capul şi am rămas mută de uimire: despicând apa ca pe Marea Roşie, venea un car tras de o mulţime de animăluţe. Apropiindu-se de mal, văzui un moşneag cu părul şi barba lungi şi albe, îmbrăcat într-o manta ca nişte haine preoţeşti. Într-o mână purta o furculiţă uriaşă, iar cu cealaltă trase de hăţuri şi căluţii de mare se opriră în faţa noastră.
- Sunt Posei-Dos, Zeul mărilor şi oceanelor. Am venit să-mi iau ofranda.
- Ia-ţi-o! i-am răspuns, arătând spre scheletul de lemn.
- Nu, pe el!
- Ei nu zău! Du-te moşule şi fă valuri în altă parte. Nu iei pe nimeni, îi spusei pe un ton hotărât, ridicându-mă ameninţător în picioare.
- Tu să taci că nu eşti bună nici de sirenă amăgitoare, Uite, nici voce n-ai! Parcă eşti o coristă ieşită la pensie.
- Crezi că ăia doi solzi crescuţi pe fundul meu, îţi dă dreptul să-mi dai ordine, boşorogule?
Nu apucai să termin vorbele astea că Ursaki se ridică în picioare. Atunci îl văzui cât era de uriaş. Avea un spate lat cât şifonierul cu două uşi al fostului meu dormitor, iar braţele groase ca nişte pitoni dădeau să plesnească prin cămaşa cândva albă şi acum ruptă în fâşii.
- Ce vrei moşule! zise bărbatul încordându-şi muşchii şi împingându-şi pieptul în faţă, cauţi pricină de gâlceavă?
- Aaaa, nuuu! Euu glu…meam, se bâlbâi bătrânul, uitându-se speriat la bărbatul solid. Am plecat, dar să nu uitaţi că toate lucrurile au un preţ. După care trase de unul dintre hăţuri şi făcu stânga-n-mprejur de unde venise, împreună cu suita lui.
În zilele ce-au urmat ne-am apucat să facem un bordei din nisip, scoici şi pietre umezite de stropii valurilor sărate, pe un mal liniştit al insuliţei, acolo unde în fiece dimineaţă, razele soarelui atingeau pentru prima oară pământul, încălzindu-l.
În spatele plajei, parcă rupând-o de restul insulei, se afla o pădurice de pini cu ramurile schimonosite probabil de prea multele furtuni trecute printre ace.
Zilele parcă erau mai fericite, soarele strălucea mai puternic, iar marea devenise ca o apă curgătoare, lină şi cristalină.
- Trebuie să-ţi spun ceva, îmi zise într-o zi pe când ne căţăram în copaci, pe un ton serios şi grav. Ştii…eu, de unde vin sunt însurat cu o femeie pe nume Lenelopa şi am un fiu Tolomac.
Mâinile mi s-au desprins de pe tulpina pe care mă căţărasem şi, disperate, unghiile mele au râcâit în cădere, coaja bietului pom nevinovat. Am căzut grămadă, dând cu capul de-o rădăcină noduroasă sau aşa ceva. Când am deschis ochii un bărbat cu ochi căprui şi privirea blăndă, avea faţa lipită de-a mea, probabil tocmai îmi făcuse respiraţie naturală, cine ştie. Atunci mi-am adus aminte.
- Cine eşti? L-am întrebat, făcând pe proasta.
- Nu-ţi aduci aminte? Eu sunt Ursake, m-ai salvat din naufragiu.
- Eu? Serios? Mă doare rău capul.
Chiar mă durea cumplit ţeasta şi vroiam să uit ultimele lui cuvinte spuse înainte să cojesc scoarţa copacului şi să adun răşină sub unghii. Nu-mi doream decât să mă bucur de acele clipe minunate. Trecutul lui era undeva departe şi deocamdată imposibil de ajuns la el. M-a luat îngrijorat în braţe şi m-a dus în patul de crengi din căsuţa de pe plajă. Mă simţeam ocrotită la pieptul lui puternic, ştiam că nici o nedreptate de pe lume nu mă mai poate atinge.
Ne-am apropiat feţele, privindu-ne înfometaţi, studiindu-ne ochii, nasul, buzele, parcă încercând să vedem dincolo de forme, să ne ghicim gândurile. Când buzele-i le-au atins uşor pe ale mele, am simţit un curent electric străbătându-mi trupul până în vârful degetelor de la picioare, iar când mi-a sorbit gura cu sete ca pe un pahar de vin parfumat, sângele-mi începu să clocotească iar pielea mi se făcu de nababu găinilor.
Va urma ultima parte
- Ăăă, ce arătare! Eşti mutantă?
- Nu! Doar mi-am făcut mutaţia pe insula asta. Cum te cheamă?
- Ursaki, zise bărbatul sprijinindu-se în coate, ca să mă vadă mai bine şi icnind probabil de durere.
Nu apucaserăm bine să ne studiem moacele că din spatele meu se auzi un zgomot ca de tunet. Am întors capul şi am rămas mută de uimire: despicând apa ca pe Marea Roşie, venea un car tras de o mulţime de animăluţe. Apropiindu-se de mal, văzui un moşneag cu părul şi barba lungi şi albe, îmbrăcat într-o manta ca nişte haine preoţeşti. Într-o mână purta o furculiţă uriaşă, iar cu cealaltă trase de hăţuri şi căluţii de mare se opriră în faţa noastră.
- Sunt Posei-Dos, zeul mărilor şi oceanelor. Am venit să-mi iau ofranda.
- Ia-ţi-o! i-am răspuns, arătând spre scheletul de lemn.
- Nu, pe el!
- Ei nu zău! Du-te moşule şi fă valuri în altă parte. Nu iei pe nimeni, îi spusei pe un ton hotărât, ridicându-mă ameninţător în picioare.
- Tu să taci că nu eşti bună nici de sirenă amăgitoare, Uite, nici voce n-ai! Parcă eşti o coristă ieşită la pensie.
- Crezi că ăia doi solzi crescuţi pe fundul meu, îţi dă dreptul să-mi dai ordine, boşorogule?
Nu apucai să termin vorbele astea că Ursaki se ridică în picioare. Atunci îl văzui cât era de uriaş. Avea un spate lat cât şifonierul cu două uşi al fostului meu dormitor, iar braţele groase ca nişte pitoni dădeau să plesnească prin cămaşa cândva albă şi acum ruptă în fâşii.
- Ce vrei moşule! zise bărbatul încordându-şi muşchii şi împingându-şi pieptul în faţă, cauţi pricină de gâlceavă?
- Aaaa, nuuu! Euu glu…meam, se bâlbâi bătrânul, uitându-se speriat la bărbatul solid. Am plecat, dar să nu uitaţi că toate lucrurile au un preţ. După care trase de unul dintre hăţuri şi făcu stânga-n-mprejur de unde venise, împreună cu suita lui.
În zilele ce-au urmat ne-am apucat să facem un bordei din nisip, scoici şi pietre umezite de stropii valurilor sărate, pe un mal liniştit al insuliţei, acolo unde în fiece dimineaţă, razele soarelui atingeau pentru prima oară pământul, încălzindu-l.
În spatele plajei, parcă rupând-o de restul insulei, se afla o pădurice de pini cu ramurile schimonosite probabil de prea multele furtuni trecute printre ace.
Zilele parcă erau mai fericite, soarele strălucea mai puternic, iar marea devenise ca o apă curgătoare, lină şi cristalină.
- Trebuie să-ţi spun ceva, îmi zise într-o zi pe când ne căţăram în copaci, pe un ton serios şi grav. Ştii…eu, de unde vin sunt însurat cu o femeie pe nume Lenelopa şi am un fiu Tolomac.
Mâinile mi s-au desprins de pe tulpina pe care mă căţărasem şi, disperate, unghiile mele au râcâit în cădere, coaja bietului pom nevinovat. Am căzut grămadă, dând cu capul de-o rădăcină noduroasă sau aşa ceva. Când am deschis ochii un bărbat cu ochi căprui şi privirea blăndă, avea faţa lipită de-a mea, probabil tocmai îmi făcuse respiraţie naturală, cine ştie. Atunci mi-am adus aminte.
- Cine eşti? L-am întrebat, făcând pe proasta.
- Nu-ţi aduci aminte? Eu sunt Ursake, m-ai salvat din naufragiu.
- Eu? Serios? Mă doare rău capul.
Chiar mă durea cumplit ţeasta şi vroiam să uit ultimele lui cuvinte spuse înainte să cojesc scoarţa copacului şi să adun răşină sub unghii. Nu-mi doream decât să mă bucur de acele clipe minunate. Trecutul lui era undeva departe şi deocamdată imposibil de ajuns la el. M-a luat îngrijorat în braţe şi m-a dus în patul de crengi din căsuţa de pe plajă. Mă simţeam ocrotită la pieptul lui puternic, ştiam că nici o nedreptate de pe lume nu mă mai poate atinge.
Ne-am apropiat feţele, privindu-ne înfometaţi, studiindu-ne ochii, nasul, buzele, parcă încercând să vedem dincolo de forme, să ne ghicim gândurile. Când buzele-i le-au atins uşor pe ale mele, am simţit un curent electric străbătându-mi trupul până în vârful degetelor de la picioare, iar când mi-a sorbit gura cu sete ca pe un pahar de vin parfumat, sângele-mi începu să clocotească iar pielea mi se făcu de nababu găinilor.
Va urma ultima parte
Tiţa şi Fetiţa sunt două căţeluşe corcituri de lup de la serviciu, acolo unde trag eu de obicei mâţa de coadă. Deşi sunt surori au caractere complet diferite: Tiţa, de-a naibii ce-i blana pe spate, este ascuţită cu urechile îndreptate-n sus ca la lilieci. Avem mare noroc cu ea, că de-o lăsăm să se apropie de anumite persoane nepoftite, capsează pe la spate fără avertizare.
Fetiţa, sora ei, are o moacă angelică de câine, este mai plinuţă şi are o fire blândă. Recunosc că este flebeţea mea, dar amândouă sunt ascultătoare, nu trebuie să spun de două ori: “Marş la coteţ” atunci când n-am nici un interes să-mi sperie sau să-mi muşte musafirii, că au şi intrat la coteţele lor.
Ce m-a întristat au fost burţile lor ce creşteau pe zi ce trece atârnându-le aproape de pământ. Mă îngrijorau puii ce se vor naşte căutându-şi stăpâni.
Într-o dimineaţă rece de ianuarie am auzit chiţiături dintr-un coteţ. Era Tiţa, fătase vreo zece pui. “Dar unde-i Fetiţa?” mă întreb. O strig disperată şi apare sărmana din depozitul de lemne. Era clar, zgripţuroaica de soră-sa n-o lăsase să fete în coteţul ei, lângă ea.
Chiar dacă o iubesc mai mult pe drăgălaşa Fetiţa, mereu le-am împărţit mâncarea în mod egal, dar ţi-ai găsit răutăcioasa cu urechi mari să-i lase şi lu soră-sa, se repezea mârâind ameninţător la amândouă porţiile, înghiţindu-le întregi ca nu cumva să apuce şi cealaltă, dar asta până ieri când le-am aruncat pe geam două bucăţi mari de carne. Cunoscând probabil zgomotul, au venit repede sub geamul meu. Ca de obicei Tiţa a mârâit ameninţător la soră-sa, vrând să mănânce toată carnea.
De data asta nu i-a mai mers. A început o bătaie pe viaţă şi pe moarte.
Am strigat disperată la paznic să le despartă, dar omul stătea la distanţă neputincios, cu un băţ în mână strigând şi el, dar neândrăznind să se apropie prea mult. Nu le mai văzusem niciodată atât de violente, deşi mai avuseseră pui în anii trecuţi, dar ce m-a surprins a fost Fetiţa care era mereu deasupra lui soră-sa, culcând-o în zăpadă şi muşcând-o cu furie de unde apuca. Tiţa, imobilizată sub corpul solid al soră-sii nu putea decât să se apere cu labele şi colţii clănţănind în gol.
Până am ajuns jos bătălia pentru supremaţie se terminase, Tiţa se retrăsese înfrântă la puii ei, plină de sânge pe bot şi picioare, iar Fetiţa nu părea să aibe vreo rană.
Se uita triumfătoare la mine.
- Bravo Fetiţă! Mă bucur că ţi-ai câştigat locul care-l meritai, i-am spus mângâind-o pe cap. Carnea discordiei mai era încă acolo, în zăpadă.
Părerea voastră