Vreau să mă cultiv decembrie 27, 2009
- Hai la teatru, Lili, îmi spuse Mari în receptor. Este Festivalul de Dramaturgie Contemporană la Braşov.
- Ce teatru?
- Vin vreo zece trupe de teatru din toată ţara. Să-ţi luăm bilete?
- Da, dar nu la toate. Alegeţi voi vreo două mai bune. Merg pe mâna voastră.
Prima piesă a fost nebunia de „Poker” de Adrian Lustig, care a descris foarte colorat şi real viaţa politică românească dinainte de alegerile electorale. Acţiunea se petrecea în casa senatorului Claudiu (Valentin Teodosiu), fost securist şi actual sado-masochist. El locuia într-o casă primită de la stat, împreună cu prostituata basarabeancă Monica, interpretată de simpatica Jojo. Prietenii senatorului erau Horia, un chirurg estetician renumit (Vladimir Găitan), Titel (George Mihăiţă) un prosper om de afaceri murdare, îmbrăcat în trening şi cu pălărie pe cap, înarmat cu sabie şi pistol şi Marcel care i-a ajutat pe toţi să se ridice pe scara socială. Pe măsură ce joacă poker, ei şi-au desconspirat adevăratele caractere: Senatorul era ocupat cu aranjamentele electorale şi amanta lui blondă, Titel era mereu în gardă, ascunzându-se şi încercând să-şi acopere urmele ultimei crime iar doctorul pasiv juca în continuare cărţi, dând lecţii de psihologie, supărat că a fost deranjat de un pacient aflat în suferinţă. Ritmul alert în care s-a desfăşurat acţiunea, talentul acestor mari actori, situaţiile tragice şi comice în acelaşi timp mi-au lăsat un gust minunat şi o stare de bine la sfârşit, când s-a lăsat cortina. A fost singura piesă care aş mai fi vrut s-o văd odată.
- După nebunia asta de piesă, vreţi să văd alta? Nu cred că o voi mai gusta cu aceeaşi plăcere, le-am spus prietenilor mei şi aşa a fost. Următoarea şi ultima văzută de mine a fost „Ultima femeie a senorului Juan” de Leonid Juhovitki. Este povestea unui alt Don Juan(în rolul lui Florin Zamfirescu, cu timbrul vocii sale inconfundabile), un bărbat ajuns la vârsta de cincizeci de ani, obosit şi nemulţumit de ambiţia sa de a dărui plăcere şi bucurie celor din jur. Ca o ironie a sorţii îi este dat să găsească adevărata iubire la care a tânjit toată viaţa, de abia spre finalul vieţii. Scriitorul vrea să transmită un mesaj: că…cică Don Juan nu a fost cuceritorul fără inimă care căuta doar să frângă inimile femeilor, că el ar fi suferit la sfârşitul fiecărei poveşti de dragoste, că povestea lui Don Juan ar fi eterna poveste a unui om singuratic în căutarea iubirii veşnice. Nici nu mă miră. Este părerea unui bărbat, o scuză pentru o viaţa trăită în deşertăciune.
Cum spuneam, nimic nu se compară cu gustul lăsat de Poker: umor, acţiune, nebunie şi suspans. Mai vreau o dată.
Ca să mă cultive, fetele m-au dus şi la Improvizaţii de Jazz. „Muzica” s-a desfăşurat la „Reduta” cu un violoncel, un pian mic cu coadă şi alte instrumente vechi, care nu le ştiam după nume. La apariţia cântăreţilor pe scenă sala s-a ridicat în picioare şi a început să aplaude…eu după ei. În scurt timp au început să chinuie instrumentele obosite, scoţînd tot ce-i mai rău din ele, sunete stridente piţigăiate sau groase, parcă răzbunându-se pe urechile mele obosite.
- Când încep ăştia să cânte? O întrebai pe Simi.
- Au început deja.
- Daaa? Când? Şi eu care credeam că-şi ascut sculele!
M-am lăsat mai jos pe scaun şi am încercat să trag un pui de somn. Eram frântă de oboseală, avusesem o zi grea şi alea erau ultimele sunete pe care aş fi vrut să le aud după soneria telefonului.
Nu puteam nici măcar închide ochii de parcă cei de pe scenă mi-ar fi băgat arcuşul în nas şi clapele-n gură.
Mă uitai la feţele admirative ale vecinilor de scaun şi mi-am spus că e posibil să fi greşit sala, aşa că m-am sculat, abia ridicându-mi nervii de la pământ şi am ieşit afară. Tocmai trecea Salvarea în viteză. Ce melodios îi suna sirena!
Piesa avusese un nume înşelător pentru Vasi, probabil ca şi pentru alţi masculi dornici de distracţie. „Monoloagele Vaginului” a fost o piesă tragic-comică. Care bărbat a crezut că se va distra, sigur i-au fost înşelate toate aşteptările. Piesa Monoloagele Vaginului, a fost scrisă de americanca Eve Ensler după intervieverea a peste două sute de femei cu diferite vârste, rase, religii şi condiţii sociale. Piesa a fost începută ca o cercetare dezbătând condiţia femeii şi sexualitatea feminină şi s-a transformat într-un fel de monoloage despre ce pătimim noi femeile. Un spectacol despre fericire, iertare, acceptare, conştiinţă, cunoaştere, într-o lume brutală, pasivă, insensibilă şi ignorantă…a bărbaţilor.
Actriţa Diana Giubernea, o femeie frumoasă trecută de patruzeci de ani, înaltă, suplă cu un păr lung şi des, îmbrăcată-n alb, m-a impresionat prin dezinvoltura cu care povestea despre vagine spunându-le scorburi, veveriţe, fofoloance, păsărici, pisicuţe.
Decepţionat, Vasi a adormit lângă mine, chiar începu să sforăie pe cînd actriţa ne întreba cum îi mai zice la vagin în termeni populari. Dintr-o dată, amicul meu s-a ridicat în picioare scoţând un icnet. Îl ciupisem de mână. Povestitoarea noastră se uita şi aştepta un răspuns de la bărbatul care se ridicase în trei picioare. Buimac, amicul meu s-a aşezat la locul lui, iar noi am pufnit în râs.
D’ale Carnavalului, o piesă veche jucată într-un stil inedit la Teatrul Dramatic Braşov cu actori tineri şi talentaţi: Marius Cordoş, Vlad Jipa, Maria Gârbovan, Letiţia Vlădescu, Mihai Bica. http://www.youtube.com/watch?v=rg_d6hcfVPY
Rigizorul Şerban Puiu a avut o idee minunată: balul mascat s-a desfăşurat în hol, pe scările Teatrului Dramatic, iar noi spectatorii am fost invitaţi să luăm parte la bairam cu sau fără mască. Didina, Miţa, Iordache, Nae şi-au schimbat între ei costumele de turc, cazac, polonez, la grandirop, alergând printre noi, urcând şi coborând scările unul după altul împreună cu Bibicul, Crăcănel şi Pampon, zicând:
- Să nu dai! să nu dai! că fac scandal… Chem poliţia… stai să ne desluşim!
Master Class-ul Internaţional de Operă s-a desfăşurat la Braşov. Rolul Carmen de Bizet, urma să fie interpretat în fiecare act de soliste din Findlanda, China, Ungaria şi România.
Sala era arhiplină, iar pe margini era foarte multă lume în picioare. Eu cu prietenii mei am ocupat aproape un rând cu excepţia ultimelor două locuri din stânga mea. La ora 18 fix s-au stins luminile în sală şi directorul Operei, domnul Cristian Mihăilescu, soţul sopranei Felicia Filip, a ţinut să ne spună două vorbe. Locurile libere din stânga mea erau privite cu jiind de toţi spectatorii de pe margine, dar mai ales de un cuplu, soţ şi soţie trecuţi de cincizeci de ani. La ora 18 şi cinci minute, cei doi s-au aşezat pe scaune, iar la nici două minute au apărut şi ocupantele de drept ale locurilor, două fete tinere cam la douăzecişişapte de ani.
- Aveţi bilete pe locurile acestea? Au întrebat fetele în şoaptă.
- Nu, nu avem.
- Atunci vă rugăm frumos să vă ridicaţi, sunt locurile noastre, a zis din nou una dintre fete, arătându-le biletele.
- Dacă n-aţi venit la timp locurile s-au ocupat, a spus ţâfnoasă femeia, aşezându-se mai comod, picior peste picior în jilţul luat cu japca.
Nu-mi venea să cred, parcă aşa ne jucam noi când eram mici: „Cine-a plecat la vânat, locul i s-a ocupat”. Cât tupeu!
- Doamnă, nu se poate aşa ceva, noi am plătit pentru aceste două locuri. Ce vreţi să stăm noi în picioare? Spuse fata cu lacrimi în glas.
- Nu mă interesează, răspunse femeia în timp ce bărbatu-său stătea pasiv pe scaunul celălalt, uitându-se concentrat înainte la domnul director care vorbea pe scenă, de parcă nimic în jur nu s-ar întâmpla. Toată sala nu mai privea înainte, ci se uita la scena penibilă care se desfăşura în stânga mea.
După vreo cinci minute de negocieri eşuate, fetele au plecat spre bucuria vecinilor, dar s-au desumflat curând căci s-au întors cu forţe proaspete, o angajată a Operei care i-a plasat acolo unde le era locul.
În pauzele care-au urmat, deşi era cald în sală, fetele nu şi-au părăsit locurile nici măcar să meargă la toaletă.
De 8 martie am fost invitate de băieţi la un spectacol cu Florin Piersic şi Emilia Popescu, la Teatrul Sică Alexandrescu. Au fost acompaniaţi de Filarmonica din Braşov, având ca dirijor un italian al cărui nume nu-l mai reţin.
Mă aşteptam ca cei doi să facă împreună un duet, dar nu. Au cântat şi recitat separat.
În mare a fost un spectacol frumos, numai că se făcuse ora zece seara şi lumea era deja obosită iar domnul Piersic neluând pulsul sălii, se apucase să recite un poem mult prea lung pentru răbdarea spectatorilor, chiar dacă fusese acompaniat de minunata noastră orchestră. Nu ştiu dacă dirijorul italian l-o fi deranjat în particular cu ceva pe actorul nostru sacru, dar la un moment dat a început să facă mişto de om, iar unii din sală se distrau al naibii de copios. Dirijorul, un bărbat de vreo treizeci şi şapte de ani, care părea mic de statură chiar şi pe podiumul de unde conducea orchestra, stătea cu faţa spre orchestră şi cu spatele la noi, simţind că se vorbeşte despre el, s-a întors umil, aruncând o privire plină de tristeţe dar poate şi lacrimi, marelui actor.
Recunosc că eu nu-s dusă de multe ori la biserică, că de eram în locul dirijorului, părăseam scena prin spatele uriaşului, nu înainte de a-i înfinge bagheta magică în dos.
Eu sunt curvă- Banc decembrie 22, 2009
Leul, mare sef,satul de debandada din padure , chema toate animalele si le ceru:
− Cele serioase,cu familie , copii, slujbe permanente etc,sa treaca in partea dreapta, iar cele neserioase,fara serviciu, familie ,etc, sa treaca in stanga.
Toate se conformara, numai vulpea, hat in dreapta, hit in stanga, nu se hotara.
Leul striga:
− Hei tu , hotaraste -te o data! La care vulpea raspunse:
− Eu sunt….. eu nu sunt….. in sfarsit recunosc: eu sunt curva. Leul:
− Ohooooo, atunci treci d-ta aici in parlament.
Schimbarea numelui decembrie 22, 2009
Învaţatoarea:
- Bulă,schimbă-ţi şi tu numele
că dacă înlocuim prima literă cu P iese un cuvânt urât.
Ziua urmatoare:
- Gata,doamnă,acum ma cheamă Denis!
Hai să tăiem porcul! decembrie 21, 2009
Un fermier avea un cal foarte bolnav asa ca hotaraste sa cheme veterinarul. Calul era inconstient, si veterinarul ii spune fermierului ca ii face o injectie si ca va sosi peste trei zile sa vada daca si-a revenit si daca nu va trebui sa-l eutanasieze. A treia zi chiar inainte sa vina veterinarul, se duce porcul la cal si ii spune : “Hai bai calule ca vine ala si te omoara ma, scoala-te bre!” si calul nimic. Vine veterinarul si ii spune fermierului ca nu mai are de ales. Trebuie sa-l omoare. Fermierul disperat il roaga pe veterinar sa-l mai lase macar o zi. Acesta este de acord. A doua zi iarasi chiar inainte sa vina veterinarul porcul iar se duce la cal si ii spune aceleasi lucruri. Tocmai cand sa-l omoare, calul incepe sa sara, sa faca zgomote, se ridica si neacheaza o data puternic. Fericit, fermierul : “Uhuuu, s-a trezit calul. Sa sarbatorim, aduceti bautura. Hai sa taiem porcul!”
Morala?
Părerea voastră